De fiecare dată când citesc vreun material despre tăierile masive de pădure din România mă îndrept cu gândul către locurile pe unde am umblat și pe unde aș mai vrea să trec...Am dat peste peisaje fantastice, mai sunt încă multe neeplorate de mine, însă am dat și peste acele efecte a ceea ce poate omul să facă. Să știți că poate muulte. Există o hartă  a tăierilor de pădure din România, un loc care îți indică, pe județe și cu date, cam cum stă treaba. De asemenea, poți face sesizări în legătură cu tăieri sesizate de tine. Excelent demersul, la fel ca orice implicare a iubitorilor de natură și de munte...pe rețelele de socializare sau prin alte locuri...Prea puțin, totuși. Atunci când ai în față o gândire colectivă primitivă de tipul: "mai taie din ele, dă-le dracu", e greu..e greu de tot. Rămân doar cu speranța că mai există români în stare să și planteze câte o faptă bună.

Anul trecut am făcut un traseu în Parâng mai puțin străbătut cu piciorul de muntomani. Am pornit de la Groapa Seacă spre Vârful Capra, era dimineață bună. O bucată de drum, scurtă, am șerpuit pe drumul care duce către Obârșie, acompaniați de muncitorii de la drumuri care-și vedeau de ale lor. Am cotit stânga și am dat de iarba udă de roua dimineții. În dreapta noastră, un pârâiaș, îna stânga, brazi, pădure. Drumul forestier se îngustează, cărarea devine din ce în ce mai abruptă, iar plantele se înalță. Se vede cu ochiul liber că nu-i umblată zona. Ne îndreptăm greu spre Pasul Groapa Seacă, am fi putut merge și pe șosea, dar am fi ratat cărarea asta greoaie...e mult mai frumos așa. Deodată ni se deschide în stânga următorul câmp:

 Ne-am gândit inițial la curețenie, însă nu se face așa o astfel de acțiune. Sincer, nu știu cum...dar curățirea unei păduri nu-mi pare că seamănă cu raderea unui mini-versant. E realmente trist. Mai jos de această zonă am întâlnit niște tipi cu un 4x4, păreau a fi pădurari. În fine, dacă mergeți către Borșa, de exemplu, în Carpații Orientali, veți vedea fel și fel de căsuțe/ viloace - produse ale gaterelor. E plină zona, la fel de plină ca și Mărișelul nostru din Cluj. E greu de crezut că se va schimba mentalitatea, mai ales că inclusiv familii tinere preiau din comportamente și duc mai departe lipsa de respect față de natură.

Ca să închei povestea și despre traseul nostru....din Pasul Groapa Seacă am decis să facem dreapta și să urcăm spre Cibanul Mare, un alt traseu rar străbătut de turiști. După ce am scăpat teferi din întâlnirea cu o gașcă de câini de la o stână, abătându-ne de la traseu, am reușit să ieșim în mini-creastă, iar în față ni se ridica adevărata creastă a Parângului. Noi ne-am continuat drumul către vârf, greu identificat....practic mergeam pe un deal mai mare, iar în punctul cel mai înalt am găsit o bornă fără nume. Întoarcerea s-a lăsat cu emoții în căutarea semnului, căci traseul este destul de prost marcat. Munții Parâng sunt pitorești, au ceva din Retezat și din Făgăraș. Se intră tot mai mult în ei: s-a asfaltat Transalpina, deci, orice cocalar își poate duce grătarul la 2000 m, drumul de la Obârșie la Petroșani e refăcut, iar pensiunile vor începe să apară...în număr cât mai mare. Rânca e o glumă proastă, sper doar ca pe partea cealaltă, către Petroșani, să nu le vină vreo idee. Stațiunea Parâng e pustie vara, iarna este pârtia...dar nimic nu este exclus.

Nu cunoaștem vreo boabă dn această limbă, ca atare, ne-am regăsit în ipostaza ciudată ca să nu înțelegem singurul panou care ne indica pe unde ar trebui să mergem (cred că tordai hasadék înseamnă Cheile Turzii, tks Google Translate). Ce înțelege turistul străin din asta? Evident, te dai jos și strigi pe la casele oamenilor, doar-doar vei găsi pe cineva acasă să te îndrume. Norocul nostru a fost cu un nene cumsecade care își repara ceva prin curte. Sincer, nu mă miră amplasarea panoului în limba maghiară, întrucât s-or fi săturat și oamenii de pe acolo ca autoritățile locale să nu facă nimic spre a semnaliza ruta spre Cheile Turzii. Sigur, puteau să scrie oricât de mărunt acolo pe tăblița aia și cuvântul Chei și să puna o săgeată, dar mno...era deja prea mult. Ca atare, am ieșit din Tureni ghidați, am dat de o porțiune neasfaltată, dar bună, de drum, după care am intrat din nou pe asfalt și ață până în Petreștii de Jos. La un moment dat trebuie să cotiți dreapta pe drumul neasfaltat, chiar înainte de a intra pe asfalt. Sigur, nu e prima dată când ne lovim pe drumuri de munte de proastă semnalizare. Din Zărnești am ieșit spre Prăpăstii, cum le spun localnicii, doar ghidați, altfel, zăboveam ceva pe acolo. Este trist și penibil că autoritățile locale nu dau doi lei pe turism, își bat joc efectiv de niște locuri fantastice. La cât ar putea să se ridice costurile pentru 2-3 panouri indicatoare? Dar aici nu este vorba despre costuri, ci despre mentalitatea autohtonă, incapabilă să gândeasca la nivel de servicii. Toate acestea într-un județ precum Clujul, care nu e tocmai unul axat pe turismul local, cum ar fi Brașovul sau Prahova. Când ai și tu acolo câteva obiective cu potențial, nu ar fi cazul să le pui cât mai bine în evidență? Și apropo, care-i scopul Centrelor de Informare Turistică? Pentru ce sunt plătiți, de fapt, oamenii de acolo: să stea în birouri și să aștepte sictiriți turișitii dezorientați?

Avem locuri fantastice in Romania! Asa incepe aceasta povestioara. Stim prea putine despre multe dintre locurile exceptionale de la noi din tara. Respectand acest lucru la randu-mi, stiam destul de putine lucruri despre Muntii Rodnei. Cateva bajbaieli pe Google, nu foarte multe lucruri despre traseele de pe aici, cu exceptia unui site de calatorii: Blogul de calatorii al Alexandrei. Am citit pe aici despre una, alta, inclusiv despre Rodna..chiar despre Pietrosu. Descrieri complexe, frumos asezate in povestioare...m-am edificat rapid asupra traseului. Am convenit cu partenerul meu, Mihai, sa mergem inspre aceasta zona si ne-am pus pe drum. Devreme....Plecarea s-a facut din Cluj-Napoca la ora 5.00, insa de la bun inceput va sfatuiesc pe cei ce va incumetati pe aici sa va alocati o marja de eroare in calcularea timpului datorita drumului. Nu puteti merge constant cu 80km/h, sunt si portiuni care va vor incetini.
Anyway, ajunsi in Borsa am intrebat de spital, punctul nostru de reper. Un soi de PS: Borsa cica e statiune, insa o mare parte din ea arata ca si Kosovo, iar inainte de ea ne-am ratacit prin Moisei, o localitate luuunga...mare..cum vreti sa-ti ziceti. Marea problema a fost ca nu ne-am uitat de acasa care ar fi localitatile prin care trecem, iar indicatoare cu Borsa...lipsa! Asa ca, am intrebat in stanga si dreapta, intai in Nasaud, apoi prin Moisei...Nici nu trebuia sa ajungem in Nasaud, de fapt, caci din Salva trebuia sa viram stanga, inspre Moisei - Borsa.
Revenind, la spital am intrebat localnicii despre traseul spre Vf. Pietrosu, cunoscut aici drept calea spre Pietroasa. Imediat dupa spital am facut dreapta, am trecut un pod si stanga pe un drumulet ingust, serpuind printre case. Am inceput sa urcam, era inca asfalt, insa ceva mai incolo acesta ne-a parasit. Nu e rau drumul, incet, cu grija, evitand cei cativa bolovani din cale, am reusit sa ajungem un pic mai sus, la o intersectie: dreapta - spre schit, stanga - traversezi un parau creat de un izvor cu o apa excelenta, iar in fata - Pietroasa/ Pietrosu. Ne-am descotorosit de masina aici:
.
A pied, prieteni, de aici inainte. Am vazut pe o piatra indicatii: spre varf, circa 4 ore. O buna bucata am serpuit pe drumul din ce in ce mai bolovanos, avand in stanga si dreapta cate o casuta. Unele dintre ele chiar erau locuite, am vazut niste batranei stand in curte.

 
Dupa aceasta portiune ne-am afundat in padure, iar drumul era din ce in ce mai rau, in sens de forestier, si mai abrupt. In fata ne lovea direct soarele...peisajul incredibil. Acolo sus trebuia sa ajungem. Incercam sa ne imaginam cum naiba reuseste tipul de la statia meteorologica Iezer sa urce acolo cu masina! Ne-am vazut de treaba noastra si am cautat cu privirea statia dupa fiecare colt...inca nu-i..mai avem, dupa urmatorul sigur apare.
Ne-am ajustat demarajul cu ajutor a cate doua bete si la 11.30 eram la statie. Am lasat Borsa cu ale ei treburi in spate la 9.10.

De aici am mai facut 10 minute pana la Lacul Iezer, unde am luat o meritate pauza de masa, sub varf.
Pana atunci am crezut ca vom fi singurii care facem Pietrosu in acea zi...ne inselasem. Erau unii care erau aproape pe creasta. La intoarcerea noastra din varf, muntele colcaia de turisti. Urmand cu privirile o linie in munte...incercam sa conturam traseul...parea abrupt. Asta este, om merge pana acolo si om vedea noi peste ce dam. Am plecat la 12.20, iar pe la 13.45 eram sus. Traseul serpuieste in munte, ceea ce nu-l face greu nici de urcat, nici de coborat. Putintel efort pentru o panorama de exceptie. Pe la jumatatea lui ne-am apropiat de ceva stanca...ce seamana cu o strunga, hai sa-i zicem Strunga Pietrosului.
Am ajuns in creasta si am constatat ca traseul se bifurca: dreapta - Vf. Pietrosu, se vedea refuziul, iar in stanga era un alt traseu, habar nu am ce, intrucat, din pacate, nu mai erau tablite cu indicatii. Da, de remarcat ca traseul este marcat alb cu banda albastra, insa nu exista nicaieri specificatii: inspre ce mergi, cat mai ai, la intersectii - unde duce dreapta, unde stanga, etc.
Da, spre varf, in dreapta. Am urat la un moment dat niste scarite in stanca, care aratau cam asa: 
In dreapta era haul ce te duce cu privirea inspre Borsa si, la orizont, inspre granita cu Ucraina. Erau unii care vedeau nu stiu ce statii din Ucraina, le-au si numarat inca :)

Din pacate varful nu mai are tablita proprie, ci numai o vopsea trasa pe o piatra:

Iarasi, din pacate, refugiul nu prea poate fi utilizat, decat in cazuri extreme. Arata de parca cineva l-a incendiat. Ne-am relaxat, sub un soare arzator, fara vreun nor pe cer, iar ulterior am facut cale intoarsa. Pe coborare ne-am intalnit cu un Grivei...genial cainele: urcase jumatate din traseul spre Pietrosu. si a renuntat in final din cauza apei. Nu am avut sa-i dam, intrucat sticlele ne erau goale inca din varf. S-a decis sa coboare la lac, adulmecand multimea de oameni care se adunase jos...poate ii cadea un snitel ceva :)

Ne-am oprit sa celebram succesul in Moisei, in Borsa nu am gasit mare lucru; e drept ca nici nu am cautat cu mare atentie, ci doar asa...din masina. Oricum, am convenit ca am premeditat oprirea in Moisei, localitatea fanion a excursiei :)) Din meniu: servire ireprosabila, o portie de injuraturi de la masa de langa, doi tipi la un pas sa se bata din cauza unei masini, doi batranei fandositi care au iesit la o bere in centru, asa de sambata seara, si cativa smecherasi la o alta masa.

Seara tarziu, in jurul orei 22.00 eram in Cluj-Napoca.

Detalii traseu:

Borsa - Vf. Pietrosu
urcare - 4 ore
coborare - 3 -3,5 ore
surse de apa: izvor la plecare, intersectie cu Schitul, izvor la 20-30 minute de statia meteorologica, pe urcare, si la statia meteorologica.

Urmati traseul alb cu dunga albastra.
La Lacul Pietrele am ajuns fara probleme, intr-un timp bun, de asemenea.

Vegetatia de jnepeni, cred, creeaza un decor ciudatel, parca esti prin ceva jungla. Am mai depasit vreo doua grupuri de turisti si am ajuns la lac, nu inainte de a trece si de o turma de vaci. E clar, depaseam tot, eram zmeii muntelui in ziua aia :)) Ne miram cum naiba pot urca pana acolo, totusi...eram inspre 2000 de metri si am vazut urme de copite inclusiv pe niste carari mai abrupte.  Anyway, ne-am lasat intrebarea fara raspuns si am inceput urcusul mai abrupt inspre Curmatura Bucurei. Poteca e putin anevoioasa din cauza pietrisului si a pantei destul de inclinate. Oricum, eram in varf, acolo unde ne-am intalnit cu un grup foarte mare de tineri care veneau de la Lacul Bucura.

Ne-am asezat sa admiram peisajul, am tras doua guri de apa si la picior. Am coborat la Bucura, intesata de corturi. Nu am zabovit pe aici prea mult. Am trecut de punctul Salvamont si am descoperit un izvor cu o apa incredibil de rece, undeva in stanga potecii care te duce la Peleaga. La semn am facut stanga pentru a ne face plinul cu apa.

De aici ti se ridica in fata Peleaga. Tii poteca si ajungi in varf. Erau unii neechipati care s-au crezut mai grozavi si s-au abatut, undeva in dreapta. Au fost nevoiti sa survoleze o creasta destul de ascutita si abrupta in adidasi. Oricum, poteca spre varf nu prezinta niciun fel de problema, este doar pe alocuri putin mai ingusta, insa nimic special. O singura portiune necesita escaladarea unei mici stanci, inclusiv semnul rosu indica urcusul direct pe stanca. Cu putina atentie, in 2-3 pasi am urcat-o!

Sigur, cei cu rau de inaltime, asa ca mine, trebuie sa mai aiba discutii cu psihicul pe drum, sa-l convinga de efortul de a ajunge in varf, ca totul merita. Si am ajuns. Era o vreme fantastica!

Am celebrat reusita cu ciocolata si Cola! Ne-am decis sa nu mergem si pe Papusa, cu toate ca era la nici o ora distanta si am pornit inapoi. Totusi, sa nu repetam coborarea, am decis sa ajungem in Curmatura Bucurei pe cealalta parte.
Am uitat sa ne facem poze impreuna exact pe varf, asa ca ne-am rugat de un tip pe care l-am gasit pe traseu. Culmea, era chiar din Cluj :). Traseul spre Curmatura nu te solicita decat intr-o singura portiune: ai senzatia ca poteca se termina, ajungi la capatul stancii si in jos e hau. "Cum dracu or facut astia traseul sa ne oblige sa escaladam un perete abrupt?!" Era exclus sa iesim in haul ala pentru a face pe eroii, mai bine ne intorceam in varf si coboram la lac. Am gasit solutia: era nevoie sa te strecori pe sub un colt de stanca iesit in exterior pentru a trece mai departe. Usor, incet si cu grija am trecut. In drepta, jos, se vede haul, era un perete drept. In stanga erau stancile printre care am gasit noi portita.

Gata, de aici inainte spre Curmatura! Am urcat ultima portiune si in jos ne-am aruncat de pe un bolovan pe altul. Saream dintr-o parte in alta, era un relief grozav. Am ajuns in punctul de unde vedeam Lacul Bucura, iar de aici ne-am repozitionat pe drumul pe care urcasem. Am ajuns la Pietrele la ora 16.00, dupa opt ore si jumatate de urcat si coborat. De la Gentiana la Pietrele am alergat mai mult decat mers normal...a doua zi eram cu picioarele in service! Verdictul, unul necrutator: febra musculara, insa aveam dispozitia de a mai urca pe undeva, eventual Varful Retezat. A ramas sa revenim alta data pentru asa ceva.

Ne-am intalnit cu doi baieti, unul dintre ei avea un caine, nu mai retin cum il chema, insa era obosit rau. Saracu' baiat, printre stancile de mai sus, s-o apucat sa-l cam impinga de la spate. Ii intrebam pe unde ii mai oki sa mergem, unul dintre ei ne arata directia cu privirea si pornim. Ne-am spus ca oricum tot sus ajungem, insa panta se inclina tot mai mult. Capitan de pluton eram eu. Din cauza terenului mai abrupt inaintam aplecat in fata, cu capul in pamant, smulgand smocurile de iarba pe unde treceam, caci nu aveam de ce ma prinde. Al naibii traseu, asta nu-i chiar entry level, imi tot ziceam. Aia din spate tot strigau la mine sa ma uit dupa semn. Care semn, ca nu mai vazusem crucea aia albastra de la intalnirea cu cei doi baieti cu cainele, care, apropo, au comis eroarea sa se ia dupa noi. Am inaintat pana in momentul care, ridicand privirea, am dat nas in nas cu o stanca. Ba, baieti, se pare ca nu e pe aici traseul, le-am strigat, insa cred ca stiau si ei. Noroc cu unul dintre tovarasii de drum care s-a ridicat in picioare si ne-o semnalat crucea la vreo cativa metri departare, pe o potecuta frumos desenata in munte. Ei bine, aviz celor ce trec pe acolo: nu parasiti poteca si semnele, caci nu oricum se ajunge sus.

Intr-un final am ajuns la Babele, putin dupa ora 13.00. Ne-am tras sufletul si, fiind mai multi, am pierdut notiunea timpului la povesti si alte cele. Ca atare, era exclus sa facem cale intoarsa tot prin Jepii Mici. In zona mi-au ramas Jepii Mari, Varful Omu si Crucea Caraiman...mi-am promis ca fac aceste trasee, insa pana atunci..voi colinda prin alte parti.

Ne-am plimbat o portiune putin deasupra norilor, cu toate ca ne apropiam doar de 2000 m. Dupa cateva coturi de drum eram pe platoul Bucegilor si tot ce-am vrut a fost sa na gasim un loc cat mai bun, pentru o panorama pe cinste. Au fost cele mai bune merinde pe care le-am mancat in ultima perioada :) In timp ce stateam incremeniti in fata desfasurarii de nori din fata, trec vreo trei biciclisti si il auzim pe unul: hai, ca pana pe Vf. Omu mai avem. Zis si facut! Hai sa mergem si noi. Nu va suparati, care-i traseul inspre Omu si am taiat-o spre Piatra Arsa.

Ca sa ajungi de la Cota 2000 pe Vf. Omu, vei tine traseul inspre Babele prin Piatra Arsa.

Mergeam pe platoul Bucegilor. Oameni si cai la tot pasul. Cred ca as fi ratat traseul numai daca as fi mers legat la ochi. Anyway, la Cabana Piatra Arsa am dat de ceva cursa montana de biciclete. Mergeau inspre Babele. Am tinut-o o bucata de drum asa...in tandem cu masa de biciclisti, veniti din fele si fel de tari. Am vazut si Romania printre ei si am simtit nevoia unei incurajari pentru reprezentantul nostru. In jur de ora 14.00 eram la Babele. O puzderie de oameni care au urcat din Busteni cu telecabina, normal...era week-end si s-au trezit toti ca vor o gura de aer de munte. Am cam pierdut vremea prin zona si ne-am dat seama ca nu se mai putea pune problema sa ajungem pe Omu si ca o coborare prin Jepii Mici nu era posibila: erau niste nori de ploaie amenintatori, am simtit si primii picuri, nu aveam bocancii la noi, iar Cristina era ingrozita de faptul ca ne-ar putea prinde ploaia neechipati corespunzator pe un traseu ceva mai dificil. So, ne-am asezat frumos la coada la telecabina si dupa vreo 2 ore de asteptat eram in Busteni.

Oricum, am revenit a doua zi la Busteni pentru a urca prin Jepii Mici la Babele, insa despre asta...hai ca mai povestim si alta data.