Showing posts with label Bhut Jolokia. Show all posts
Showing posts with label Bhut Jolokia. Show all posts
Mă bucură faptul că mai sunt oameni care încă mai luptă să facă ceea ce-și doresc cu adevărat. Sunt puțini, căci mulți dintre voi mergeți luni - vineri la job-urile voastre, de exemplu, așteptând week-endul. Ce poate fi mai neproductiv în asta, atât profesional, cât și din perspectiva vieților voastre, vorba lui Sir Ken Robinson? Sunt alegeri pe care le faceți și care vă consumă tot restul vieților voastre. De fapt, aici pendulăm constant între neproductivitate și contraproductivitate, dar cine știe unde se află, de fapt, adevărul. Este clar, după mine, că mulți dintre noi ne sinucidem sistematic, ne sinucidem viețile reale și creativitatea. E ironic, ha? Ne sinucidem în mod creativ creativitatea.
Da, e corect să lucrezi acolo unde simți că te vei apropia de punerea în valoare a potențialului tău, dar sunt mulți factori la mijloc. Din experiențele mele, concluzia este că trebuie să reușești să amorsezi, cumva, dorința ta arzătoare cu creșterea potențialului tău și cu mediile existente pe piața muncii. Nu vă ascund faptul că, de exemplu, eu mi-aș fi dorit să fac cercetare la nivel academic. Cumva, o fac, nu instituționalizat (moa, termenul ăsta), dar îmi promit să fac cercetare. Pe cont propriu și împreună cu cei de lângă mine. Nu o fac acum instituțional, adică în universitate, dar nu văd de ce asta ar indica, mai ales în România, criteriul absolut și unic al cercetării.
Nu sunt încăpățânat, ci doar deschis. Desigur, asta presupune să și asumi consumul unui nou, a unei provocări, a unor stimulente care să te facă bun, iar toate acestea pot să pară departe de excelență. Ei bine, nu, nu sunt. Un bun prieten mi-a spus: tu trebuie să-ți știi cel mai bine limitele. Atunci mi-am dat seama că limita mea e cerul, opțiunile mele trebuie puse într-o ordine, după familia mea. Și da, același Ken Robinson, care-mi place ca individ și ca profesionist, tocmai această părticică pune în prim-plan: 1. enormul potențial creativ de care dispunem și pe care ne chinuim să-l secăm și 2. distincția, căci suntem atât de diferiți unul de altul, iar tot ce presupune sistem nu înseamnă altceva decât uniformizare, conformism. Lupți constant pentru ceea ce-ți dorești cu ardoare, iar, uneori, asta te poate duce pe căi ocolite, dar poate așa este mai bine. Important este ca tu să te dezvolți ca individ, să nu te sinucizi real și creativ. Restul sunt povești.
Ne vedem pe #hibridmedia
Da, e corect să lucrezi acolo unde simți că te vei apropia de punerea în valoare a potențialului tău, dar sunt mulți factori la mijloc. Din experiențele mele, concluzia este că trebuie să reușești să amorsezi, cumva, dorința ta arzătoare cu creșterea potențialului tău și cu mediile existente pe piața muncii. Nu vă ascund faptul că, de exemplu, eu mi-aș fi dorit să fac cercetare la nivel academic. Cumva, o fac, nu instituționalizat (moa, termenul ăsta), dar îmi promit să fac cercetare. Pe cont propriu și împreună cu cei de lângă mine. Nu o fac acum instituțional, adică în universitate, dar nu văd de ce asta ar indica, mai ales în România, criteriul absolut și unic al cercetării.
Nu sunt încăpățânat, ci doar deschis. Desigur, asta presupune să și asumi consumul unui nou, a unei provocări, a unor stimulente care să te facă bun, iar toate acestea pot să pară departe de excelență. Ei bine, nu, nu sunt. Un bun prieten mi-a spus: tu trebuie să-ți știi cel mai bine limitele. Atunci mi-am dat seama că limita mea e cerul, opțiunile mele trebuie puse într-o ordine, după familia mea. Și da, același Ken Robinson, care-mi place ca individ și ca profesionist, tocmai această părticică pune în prim-plan: 1. enormul potențial creativ de care dispunem și pe care ne chinuim să-l secăm și 2. distincția, căci suntem atât de diferiți unul de altul, iar tot ce presupune sistem nu înseamnă altceva decât uniformizare, conformism. Lupți constant pentru ceea ce-ți dorești cu ardoare, iar, uneori, asta te poate duce pe căi ocolite, dar poate așa este mai bine. Important este ca tu să te dezvolți ca individ, să nu te sinucizi real și creativ. Restul sunt povești.
Ne vedem pe #hibridmedia
Pentru că unii pur și simplu nu vor să înțeleagă, pentru că ne merităm soarta, iar ultimele luni mi-au arătat de ce România este așa cum este și o știm cu toții.
Foarte, foarte greu se mișcă lucrurile, iar cele care, totuși, o fac, sfidează o logică a firescului sau a bunului simț. Nu mai pun aici la socoteală calitatea, este un criteriu devenit anost, obsolet.
Am rașchetat spațiul academic și mi-am primit reversul medaliei, rămânând doar cu sentimentul că totul a crăpat acolo, așa cum mi s-a confesat un foarte bun prieten din acest mediu. El o știe mult mai bine ca mine, iar dacă o spune, atunci tind să cred că e drept: a crăpat pe bune!
Dar ce nu crapă în România?
Prostul gust, tabloidizarea sau goana după orice veți voi, excepție făcând lucrurile cu ascendente în pozitiv. Aici nu gonește nimeni, se merge calm, cu răbdare, că așa sunt oamenii de pe acolo. Scriam pentru OradeCluj despre seducția click-urilor și alterarea scriiturii, însă te prind lucrurile din spate. Mișelește, cumva. Proptit în poartă, trebuie să te decizi ce anume vrei să faci. Desktop Is, domnule Shulgin, căci metafora asta a monitorului ne-a scos din papuci și ne-a aruncat într-un tărâm iluzoriu al puterii sau...subjugării. Somnambulii sunt printre noi, prieteni, și prin asta vă arunc provocarea de a-mi citi viitoarea carte, #Selfie, descoperirea feței. Veți înțelege mult mai bine întreg mecanismul. Dacă e ceva de înțeles, poate nu e, căci, somnambuli fiind, nu avem nevoie de înțelegere, ci de execuție. Hop-hop, mâna pe click și monitorul mi se deschide. Nu am părăsit fractura din poartă, o să o fac, iar atunci voi gândi cu speranța că tărâmul ales va fi ghidat de lucruri mai bune. Așa, ca cei care mai cred pozitiv când vorbesc despre România, curat vorbit.
Și ca să nu evit și acest subiect delicat, 38 crai frumoși mi-au dovedit că prostia e contagioasă rău. Nu că nu aș fi știut calitatea băieților de prin Parlament, însă tipii sfidează orice logică, provoacă un popor întreg să-și găsească limita. Care este limita românilor? Aici tragem linie? Siderat, dar încă lucid să mă pot mira, căci asta presupune să mai am în cap ceva despre chestia asupra căreia se execută operațiunea. Putere și subjugare, prin manipulare și seducție. E rău să devenim somnambuli, deși sunt indivizi care se pot declara fățiș hipnotizați sau narcoleptici. (Din nou, la carte referire). Să ne mirăm, așadar, dar și să ne așezăm și doar să gândim. Atât, să gândim adânc la toate cele.
Foarte, foarte greu se mișcă lucrurile, iar cele care, totuși, o fac, sfidează o logică a firescului sau a bunului simț. Nu mai pun aici la socoteală calitatea, este un criteriu devenit anost, obsolet.
Am rașchetat spațiul academic și mi-am primit reversul medaliei, rămânând doar cu sentimentul că totul a crăpat acolo, așa cum mi s-a confesat un foarte bun prieten din acest mediu. El o știe mult mai bine ca mine, iar dacă o spune, atunci tind să cred că e drept: a crăpat pe bune!
Dar ce nu crapă în România?
Prostul gust, tabloidizarea sau goana după orice veți voi, excepție făcând lucrurile cu ascendente în pozitiv. Aici nu gonește nimeni, se merge calm, cu răbdare, că așa sunt oamenii de pe acolo. Scriam pentru OradeCluj despre seducția click-urilor și alterarea scriiturii, însă te prind lucrurile din spate. Mișelește, cumva. Proptit în poartă, trebuie să te decizi ce anume vrei să faci. Desktop Is, domnule Shulgin, căci metafora asta a monitorului ne-a scos din papuci și ne-a aruncat într-un tărâm iluzoriu al puterii sau...subjugării. Somnambulii sunt printre noi, prieteni, și prin asta vă arunc provocarea de a-mi citi viitoarea carte, #Selfie, descoperirea feței. Veți înțelege mult mai bine întreg mecanismul. Dacă e ceva de înțeles, poate nu e, căci, somnambuli fiind, nu avem nevoie de înțelegere, ci de execuție. Hop-hop, mâna pe click și monitorul mi se deschide. Nu am părăsit fractura din poartă, o să o fac, iar atunci voi gândi cu speranța că tărâmul ales va fi ghidat de lucruri mai bune. Așa, ca cei care mai cred pozitiv când vorbesc despre România, curat vorbit.
Și ca să nu evit și acest subiect delicat, 38 crai frumoși mi-au dovedit că prostia e contagioasă rău. Nu că nu aș fi știut calitatea băieților de prin Parlament, însă tipii sfidează orice logică, provoacă un popor întreg să-și găsească limita. Care este limita românilor? Aici tragem linie? Siderat, dar încă lucid să mă pot mira, căci asta presupune să mai am în cap ceva despre chestia asupra căreia se execută operațiunea. Putere și subjugare, prin manipulare și seducție. E rău să devenim somnambuli, deși sunt indivizi care se pot declara fățiș hipnotizați sau narcoleptici. (Din nou, la carte referire). Să ne mirăm, așadar, dar și să ne așezăm și doar să gândim. Atât, să gândim adânc la toate cele.
Te rog să nu-mi mai scrii, să nu mă mai contactezi, vreau să fiu lăsat în pace.
Cui credeți că-i vine ușor să spună chestiile astea în viața reală? Practic, ai dreptul să fii lăsat în pace, să fii dat uitării, să trăiești așa cum vrei, (ha?), dar poți face oare una ca asta? Totul devine mai comod în cyberspațiu. Aici îi poți trânti în nas ușa unui prieten fără să te afecteze sau să te intereseze prea mult reacția lui. La urma urmei, ai încă 1000 de astfel de prieteni, nu? Ești complet deresponsabilizat față de el, nu-i ai vreo grijă. Dar nu despre asta vorbesc acum, nu despre modul în care te faci uitat prin actul tău de unfriend sau de cădere în pasivitate. Acum vorbesc despre dorința ta de a fi uitat din indexare. Aici e problema. Cel care intră în flux, pare-se, nu mai poate face cale întoarsă. Asta nu a fost posibil până ce domnul González s-a decis că o căutare a numelui său pe Google în 2010 îl trimitea spre informații complet irelevante pentru starea sa de fapt, pentru prezentul său. Și cum, știți, nu prea trăim din trecut, deși o facem cu el, domnul González s-a gândit să apeleze la Autoritatea Spaniolă privind Protecția Datelor cu Caracter Personal. Ca atare, Google Spania și Google Inc. ar fi trebuit să elimine anumite link-uri care-l trimiteau pe user spre domnul cu pricina, iar ele nu mai erau relevante. Mai exact, acele link-ul duceau către un articol cu o procedură de licitație organizată prin 1998, având ca obiect un bun imobil deținut de acesta. Situația a fost clarificată și închisă, deci, de unde relevanța curentă și asocierea cu numele lui? Concret, Curtea a decis faptul că motoarele de căutare trebui să respecte prevederile unei Directive din anul 1995 care protejează procesarea datelor cu caracter personal, așa după cum informează zf.ro. Obligativitatea se menține și în cazul păstrării informațiilor pe paginile sursă, ele putând și accesate de utilizatori.
Deci, Curtea a decis ca Google să elimine anumite informații referitoare la un individ, tocmai pe principiul respectării vieții private a unei persoane, o chestiune care pote fi superioară interesului public. Există, totuși, și o precizare: informația aceea poate fi ștearsă doar în contextul în care ea a devenit: „inadecvata, irelevanta sau nu mai este relevanta, ori devine excesiva in relatie cu scopul pentru care a fost procesata si in lumina timpului care s-a scurs”.
Se pot ridica, totuși, o serie întreagă de probleme cu această eliminare prin apelul la dreptul de a fi uitat.
În primul rând, componenta tehno-informațională propune o paradigmă a fluxului, a curgerilor informaționale și a indexărilor. Ceea ce se indexează rămâne acolo, în cyberspațiu, ca o dovadă a unei istorii recente a șirului de evenimente. Este similar unei informații dintr-un ziar pe print pe care-l găsești într-o arhivă. Ce faci, te duci la editor să-i spui să-l retragă din arhive tocmai pentru că informația a devenit inutilă și irelevantă? Sigur, am forțat puțin similaritățile. Arhiva reală s-a transformat în arhivă digitală, iar acum firmele își oferă serviciile pentru stocarea și procesarea de date, tocmai pentru a structura și configura arhivele. Cyberspațiul conține stive de arhive digitale, iar Google-ul este unul dintre instrumente noastre bibliotecare de a căuta informația. E drept, nu este chiar cel mai deștept, ar fi putea fi, dar semantica web este într-un progres constant.
În al doilea rând, situația obligă la apelul la o etică a informațiilor. Nu degeaba Luciano Floridi a fost cooptat de Google în comisia care va decide ce informații pot sau nu să fie uitate. La noi, prin România, etica informațiilor e rara avis sau stânește grimase pe fețele academicienilor. Revenind, balanța calității imaginii tale în cyberspațiu este înclinată de cantitatea de informații aruncată aici. De tine sau de alții despre tine. Ca atare, tot ce zboară pe aici te afectează, direct sau indirect. Marea chestiuță este că nu prea ai vreun control asupra informațiilor. Sigur, ai vrea să ai, dar nici la telefonul fără fir din realitate nu ai. Distincția este că aici te-ai prins că lucrurile nu sunt destul de clare, iar în această zăbovire prin întuneric, te trezești că ai putea avea...mai multe drepturi și libertăți decât în realitate. Și de aici pornește discuția: etica informațiilor este centrată pe percepția utilizatorilor asupra acestui spațiu. Bălăurind haotic, ți-au amintit subit că acele instorii digitale despre tine nu mai sunt relevante, cu toate că ele au circulat și prin viu grai. Încă o fac. Dar informațiile digitale pot, pe această cală, să fie transformate în flatus vocis sau să dispară pur și simplu. Prima opțiune să faci asta a devenit atacul motorului de căutare, că doar nu vei începe să ataci acum tot internetul. Ți-ai face un mare rău, corect?
Uite la ce ai dreptul:
Google va trebui să şteargă datele personale din index-ul căutărilor pe Internet, la cererea oricărui utilizator, conform deciziei hotărâte de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în urmă cu puţin timp. Această decizie nu priveşte doar compania Google, ci orice companie care stochează date şi informaţii cu caracter personal. Cum s-a ajuns aici? Un individ spaniol a apelat la agenţia pentru protecţia datelor personale din Spania, cu cererea de a fi retrase de pe Internet informaţii referitoare la un eveniment din trecutul său şi publicate într-o revistă online.Individul în cauză era deranjat de faptul că la fiecare căutare pe Google a numelui său, primele rezultate indexate conduceau la articolul respectiv. Pentru că nu a putut obţine ştergerea sau modificarea articolului, cetăţeanul spaniol a cerut scoaterea acelor informaţii din index-ul Google, invocând dreptul de „a fi uitat”. Deşi avocaţii Google au apelat la dreptul la liberă exprimare, argumentele lor au fost invalide în faţa judecătorilor. După un proces îndelungat, Curtea de Justiţie Europeană a decis ca, la cererea oricărei persoane, informaţiile cu caracter intim care pot apărea la o simplă căutare pe Internet, să fie eliminate din indexul Google. Aplicarea acestei decizii necesită noi reguli de programare din partea specialiştilor în IT, pentru schimbările cerute.
Ce îmi spune mie paragraful de mai sus? În afară de faptul că utilizatorii nu știu cum funcționează lucrurile, că nu știu semnificația fluxului informațional, îmi mai indică dorința de control. Sigur, aceasta este bazată pe o grămadă de iluzii, însă user-ii sunt deciși să le accepte, doar-doar vor ajunge să trăiască iluzoriu experiența controlului informațional. Ca atare, grijă mare, aruncat în rețea, te contruiești, dar nu este cazul unei reflexivități a verbului aici. Altceva te contruiește, nu tu însuți.
Cui credeți că-i vine ușor să spună chestiile astea în viața reală? Practic, ai dreptul să fii lăsat în pace, să fii dat uitării, să trăiești așa cum vrei, (ha?), dar poți face oare una ca asta? Totul devine mai comod în cyberspațiu. Aici îi poți trânti în nas ușa unui prieten fără să te afecteze sau să te intereseze prea mult reacția lui. La urma urmei, ai încă 1000 de astfel de prieteni, nu? Ești complet deresponsabilizat față de el, nu-i ai vreo grijă. Dar nu despre asta vorbesc acum, nu despre modul în care te faci uitat prin actul tău de unfriend sau de cădere în pasivitate. Acum vorbesc despre dorința ta de a fi uitat din indexare. Aici e problema. Cel care intră în flux, pare-se, nu mai poate face cale întoarsă. Asta nu a fost posibil până ce domnul González s-a decis că o căutare a numelui său pe Google în 2010 îl trimitea spre informații complet irelevante pentru starea sa de fapt, pentru prezentul său. Și cum, știți, nu prea trăim din trecut, deși o facem cu el, domnul González s-a gândit să apeleze la Autoritatea Spaniolă privind Protecția Datelor cu Caracter Personal. Ca atare, Google Spania și Google Inc. ar fi trebuit să elimine anumite link-uri care-l trimiteau pe user spre domnul cu pricina, iar ele nu mai erau relevante. Mai exact, acele link-ul duceau către un articol cu o procedură de licitație organizată prin 1998, având ca obiect un bun imobil deținut de acesta. Situația a fost clarificată și închisă, deci, de unde relevanța curentă și asocierea cu numele lui? Concret, Curtea a decis faptul că motoarele de căutare trebui să respecte prevederile unei Directive din anul 1995 care protejează procesarea datelor cu caracter personal, așa după cum informează zf.ro. Obligativitatea se menține și în cazul păstrării informațiilor pe paginile sursă, ele putând și accesate de utilizatori.
Deci, Curtea a decis ca Google să elimine anumite informații referitoare la un individ, tocmai pe principiul respectării vieții private a unei persoane, o chestiune care pote fi superioară interesului public. Există, totuși, și o precizare: informația aceea poate fi ștearsă doar în contextul în care ea a devenit: „inadecvata, irelevanta sau nu mai este relevanta, ori devine excesiva in relatie cu scopul pentru care a fost procesata si in lumina timpului care s-a scurs”.
Se pot ridica, totuși, o serie întreagă de probleme cu această eliminare prin apelul la dreptul de a fi uitat.
În primul rând, componenta tehno-informațională propune o paradigmă a fluxului, a curgerilor informaționale și a indexărilor. Ceea ce se indexează rămâne acolo, în cyberspațiu, ca o dovadă a unei istorii recente a șirului de evenimente. Este similar unei informații dintr-un ziar pe print pe care-l găsești într-o arhivă. Ce faci, te duci la editor să-i spui să-l retragă din arhive tocmai pentru că informația a devenit inutilă și irelevantă? Sigur, am forțat puțin similaritățile. Arhiva reală s-a transformat în arhivă digitală, iar acum firmele își oferă serviciile pentru stocarea și procesarea de date, tocmai pentru a structura și configura arhivele. Cyberspațiul conține stive de arhive digitale, iar Google-ul este unul dintre instrumente noastre bibliotecare de a căuta informația. E drept, nu este chiar cel mai deștept, ar fi putea fi, dar semantica web este într-un progres constant.
În al doilea rând, situația obligă la apelul la o etică a informațiilor. Nu degeaba Luciano Floridi a fost cooptat de Google în comisia care va decide ce informații pot sau nu să fie uitate. La noi, prin România, etica informațiilor e rara avis sau stânește grimase pe fețele academicienilor. Revenind, balanța calității imaginii tale în cyberspațiu este înclinată de cantitatea de informații aruncată aici. De tine sau de alții despre tine. Ca atare, tot ce zboară pe aici te afectează, direct sau indirect. Marea chestiuță este că nu prea ai vreun control asupra informațiilor. Sigur, ai vrea să ai, dar nici la telefonul fără fir din realitate nu ai. Distincția este că aici te-ai prins că lucrurile nu sunt destul de clare, iar în această zăbovire prin întuneric, te trezești că ai putea avea...mai multe drepturi și libertăți decât în realitate. Și de aici pornește discuția: etica informațiilor este centrată pe percepția utilizatorilor asupra acestui spațiu. Bălăurind haotic, ți-au amintit subit că acele instorii digitale despre tine nu mai sunt relevante, cu toate că ele au circulat și prin viu grai. Încă o fac. Dar informațiile digitale pot, pe această cală, să fie transformate în flatus vocis sau să dispară pur și simplu. Prima opțiune să faci asta a devenit atacul motorului de căutare, că doar nu vei începe să ataci acum tot internetul. Ți-ai face un mare rău, corect?
Uite la ce ai dreptul:
Google va trebui să şteargă datele personale din index-ul căutărilor pe Internet, la cererea oricărui utilizator, conform deciziei hotărâte de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în urmă cu puţin timp. Această decizie nu priveşte doar compania Google, ci orice companie care stochează date şi informaţii cu caracter personal. Cum s-a ajuns aici? Un individ spaniol a apelat la agenţia pentru protecţia datelor personale din Spania, cu cererea de a fi retrase de pe Internet informaţii referitoare la un eveniment din trecutul său şi publicate într-o revistă online.Individul în cauză era deranjat de faptul că la fiecare căutare pe Google a numelui său, primele rezultate indexate conduceau la articolul respectiv. Pentru că nu a putut obţine ştergerea sau modificarea articolului, cetăţeanul spaniol a cerut scoaterea acelor informaţii din index-ul Google, invocând dreptul de „a fi uitat”. Deşi avocaţii Google au apelat la dreptul la liberă exprimare, argumentele lor au fost invalide în faţa judecătorilor. După un proces îndelungat, Curtea de Justiţie Europeană a decis ca, la cererea oricărei persoane, informaţiile cu caracter intim care pot apărea la o simplă căutare pe Internet, să fie eliminate din indexul Google. Aplicarea acestei decizii necesită noi reguli de programare din partea specialiştilor în IT, pentru schimbările cerute.
Ce îmi spune mie paragraful de mai sus? În afară de faptul că utilizatorii nu știu cum funcționează lucrurile, că nu știu semnificația fluxului informațional, îmi mai indică dorința de control. Sigur, aceasta este bazată pe o grămadă de iluzii, însă user-ii sunt deciși să le accepte, doar-doar vor ajunge să trăiască iluzoriu experiența controlului informațional. Ca atare, grijă mare, aruncat în rețea, te contruiești, dar nu este cazul unei reflexivități a verbului aici. Altceva te contruiește, nu tu însuți.
Se întâmplă lucruri grozave la noi în țară, prea-grovaze. Ultimul care ține capul de afiș este legat de pactul dintre Ministerul Educației și Biserica Ortodoxă. A fost semnat într-o zi de joi și desecretizat într-una de luni. Este extrem de interesantă opțiunea secretizării unui document care vizează educația de masă, educația tinerilor ortodocși români (aș spune că nu numai). De fapt, aici vorbim despre idealuri, scopuri și obiective educaționale, asumate de un minister, de o întreagă țară. Ca atare, nu văd sensul real al (de)secretizării unui asltfel de document. Adică, ce să înțelegem: atunci când un stat își propune să producă anumite schimbări la nivelul celor trei elemente menționate mai sus, nu este treaba noastră să aflăm nimic și nici să fim consultați. Mai mult, dacă ar fi să privim documentul cu pricina, atunci ne dăm seama că statul și-a dat practic acordul pentru o imixtiune a Bisericii Ortodoxe pe față în întreg procesul educațional care privește predarea religiei. Haideți să aruncăm un ochi:
Art. 2 - Programele scolare pentru disciplina religie - cultul ortodox se elaboreaza de catre Ministerul Educatiei Nationale in colaborare cu Patriarhia Romana si cu Secretariatul de Stat pentru Culte si sunt aprobate conform legii.
Art. 3 - Manualele de religie - cultul ortodox sunt avizate de Patriarhia Romana si se aproba conform legii
Art. 4 - (1) Incadrarea personalului didactic pe catedre de religie - cultul ortodox in unitati de invatamant preuniversitar se face cu avizul scris (binecuvantarea) al chiriarhului. (2) Refuzul acordarii avizului scris (binecuvantarii) al chiriarhului se comunica in scris solicitantului si trebuie sa fie motivat temeinic. (3) Retragerea avizului scris (binecuvantarii) al chiriarhului se face pentru abateri grave de la doctrina sau morala cultului. (4) Retragerea motivata a avizului scris (binecuvantarii) al chiriarhului se comunica in scris unitatii de invatamant preuniversitar si duce la incetarea de drept a contractului individual de munca, conform Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor si Codului muncii. Angajatorul are obligatia ca in termenul legal sa emita decizia de incetare a contractului individual de munca.
Art. 5 - (1) In vederea perfectionarii actului educational si pentru o implementare eficienta a cooperarii in domeniul invatamantului religios si teologic ortodox preuniversirar, Ministerul Educatiei Nationale/Inspectoratele Scolare Judetene/Inspectoratul Scolar al Municipiului Bucuresti, pe de o parte si Patriarhia Romana/centrele eparhiale, pe de alta parte, isi vor comunica reciproc, semestrial si ori de cate ori este nevoie, rapoarte de evaluare proprie asupra aspectelor reglementate de prezentul protocol, cu propuneri de imbunatatire a invatamantului religios si teologic ortodox preuniversitar. (2) Reprezentantii institutiilor mentionate in alineatul precedent vor fi invitati la evenimentele cu caracter national/judetean pe care cealalta parte le organizeaza cu privire la invatamantul religios si teologic ortodox preuniversitar. (3) Reprezentantii Patriarhiei Romane / ai centrelor eparhiale pot participa cu statut de invitat la activitatile de inspectie scolara.
Oau, oau, stați să dăm înapoi că nu m-am prins. Art. 1, treacă-meargă, dar de la Art. 2 încolo urmează nebunia. De când sunt preoții ortodocși în măsură să elaboreze programe școlare sau manuale școlare, pardon, să le avizeze? Acest aspect mi se pare un pas fantastic făcut înapoi, chit că noi nu eram prea pricepuți la elaborat programe de învățământ sau, mai ales, manuale. Le furam aiurea de pe la alții, crezând că se aplică bine și la noi, sau aplicam verdictul decisiv: învățat în toate cele. În fine, chiar dacă Ministerul Educației a precizat că astfel de documente vor fi semnate și cu alte culte religioase din România, totuși, ideea centrală este că noi avem nevoie de specialiști, adevărați specialiști, în ceea ce privește avizarea/ conceperea programelor, manualelor sau a oricăror chestiuțe din triada idealuri - scopuri - obiective educaționale. Suntem și așa pironiți în urmarea pas cu pas a unor didactici prăfuite, nă bălăcim în mediocritate prin punerea la catedră a unor indivizi care nu au prea multe în comun cu educația și tehnicile de predare/ învățare la modul general. Nu vorbesc aici despre tehnici moderne, nu există chestia asta în vocabularul multor dascăli. Ce facem acum, îi chemăm pe preoți să ne spună ei cum ar trebui să predăm religia în școli. Oau, când am spus preoți, m-am referit la tipii ăia care-și conduc bolizii la Mănăstirea Sinaia (am poze), la tipii ăia care-și fac muncile câmpului cu țăranii pe care-i manipulează (știu cazuri), la tipul ăla care ne punea la ora de religie să stăm cuminți în bancă o oră întreagă, iar dacă vreunul scotea un sunet, era chemat în fața clasei și tras de perciuni de-l podideau lacrimile. Tipii ăștia, mă rog, nu ei înșiși, dar ați prins ideea, vor veni acum să spună cum anume ar trebui elaborat un manual și cum anume s-ar desfășura o oră de religie. Au apărut pe internet tot felul de dispute care făceau trimiteri inclusiv la teoriile evoluționiste pentru a critica decizia. Nu este cazul. Dacă există ceva criticabil aici, atunci acel element trebuie regăsit în modul în care vedem procesul educațional în România. De aici pornesc toate.
Dacă Biserica își dorește un rol mai activ în comunitatea din care face parte, cred că s-ar găsi o metodă mult mai adecvată.
Desigur, imediat după această semnare, au apărut și versetele laudative. Vă redau doar frânturi dintr-unul semnat de n-șpemii de asociații:
Coaliţia pentru Familie și Constituție
(www.coalitiapentrufamilie.ro), for al societăţii civile, constituit din peste 30 de asociații și fundații, sprijină protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale, Patriarhia Română şi Secretariatul de Stat pentru Culte privind educaţia religioasă în şcoli. Jurisprudența CEDO în materia autonomiei cultelor, cu aplicare la statutul personalului de cult în școli, este astfel pusă în aplicare, în sfârșit, și în Romania. Societatea civilă creştină salută protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale şi Patriarhia Română În calitate de părinți preocupați de viitorul copiilor noștri, salutăm acest demers care are temei legal și democratic în prevederile Constituției României, ale Codului Civil și ale Legii Educației Naționale, conform cărora libertatea credințelor religioase și dreptul la învățământul religios sunt garantate, iar părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor lor, ca principali beneficiari ai procesului de învățământ. Creșterea calității actului de învățământ, inclusiv a predării orei de religie, este o preocupare permanentă pentru noi ca părinți și considerăm că o strânsă colaborare între Ministerul Educației Naționale și Biserică este singura cale prin care acest deziderat își poate găsi împlinirea. Dorim ca profesorii de religie ortodoxă sa reprezinte pe deplin învățătura Bisericii Ortodoxe Române și să păstreze permanent legătura cu aceasta, pentru a le asigura copiilor transmiterea învățăturii de credință pe care noi, formați în timpul regimului comunist, nu am dobândit-o în cadrul școlii. Suntem favorabili ca și celelalte culte și denominațiuni să semneze cu instituțiile abilitate protocoale asemănătoare, care vor duce la un învățământ religios de calitate. Ne dorim ca profesorii de religie sa aibă pregătirea teologică necesară predării acestei discipline importante, care contribuie major la formarea intelectuală, morală, emoțională și socială a copiilor noștri, tocmai pentru a fi eliminate erorile din procesul de predare. Considerăm că numai cooperarea între Stat și Biserică poate asigura menținerea tradiției, a păcii sociale și a identității noastre în țara europeană cu unul dintre cele mai ridicate procente de oameni credincioși din Europa, conform statisticilor.Membrii şi susţinătorii Coaliţiei pentru Familie și Constituție doresc să asigure Ministerul Educaţiei Naţionale că protestele izolate provenite din societatea civilă, legate de încheierea acestui protocol cu Patriarhia Română, indiferent cât ar fi de vocale, reprezintă doar opinia unei minorități antireligioase, angajată într-o luptă declarată, nedemocratică, pentru marginalizarea a tot ce ține de spiritualitate în spațiul public și care dorește, în special, minimalizarea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut și îl are în structurarea societății românești. Întrucât, potrivit chiar declarațiilor ministrului Educației, astfel de acorduri există sau urmează a fi semnate cu toate cultele din România, considerăm reprobabilă instigarea de către cei menționați la discriminarea largii majorități a românilor, care și-au declarat apartenența la credința creștin-ortodoxă. Citeste mai mult: Societatea civilă creştină salută protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale şi Patriarhia Română.
Dacă aveți răbdare și vreți să o faceți, puteți citi lista întreagă cu semnatarii aici.
Capitolul
I: Predarea disciplinei religie - cultul ortodox
in invatamantul preuniversitar
Art.
1 - Unitatile de invatamant preuniversitar au obligatia legala de a
asigura respectarea convingerilor, a valorilor si a simbolurilor
religioase.
Art. 2 - Programele scolare pentru disciplina religie - cultul ortodox se elaboreaza de catre Ministerul Educatiei Nationale in colaborare cu Patriarhia Romana si cu Secretariatul de Stat pentru Culte si sunt aprobate conform legii.
Art. 3 - Manualele de religie - cultul ortodox sunt avizate de Patriarhia Romana si se aproba conform legii
Art. 4 - (1) Incadrarea personalului didactic pe catedre de religie - cultul ortodox in unitati de invatamant preuniversitar se face cu avizul scris (binecuvantarea) al chiriarhului. (2) Refuzul acordarii avizului scris (binecuvantarii) al chiriarhului se comunica in scris solicitantului si trebuie sa fie motivat temeinic. (3) Retragerea avizului scris (binecuvantarii) al chiriarhului se face pentru abateri grave de la doctrina sau morala cultului. (4) Retragerea motivata a avizului scris (binecuvantarii) al chiriarhului se comunica in scris unitatii de invatamant preuniversitar si duce la incetarea de drept a contractului individual de munca, conform Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor si Codului muncii. Angajatorul are obligatia ca in termenul legal sa emita decizia de incetare a contractului individual de munca.
Art. 5 - (1) In vederea perfectionarii actului educational si pentru o implementare eficienta a cooperarii in domeniul invatamantului religios si teologic ortodox preuniversirar, Ministerul Educatiei Nationale/Inspectoratele Scolare Judetene/Inspectoratul Scolar al Municipiului Bucuresti, pe de o parte si Patriarhia Romana/centrele eparhiale, pe de alta parte, isi vor comunica reciproc, semestrial si ori de cate ori este nevoie, rapoarte de evaluare proprie asupra aspectelor reglementate de prezentul protocol, cu propuneri de imbunatatire a invatamantului religios si teologic ortodox preuniversitar. (2) Reprezentantii institutiilor mentionate in alineatul precedent vor fi invitati la evenimentele cu caracter national/judetean pe care cealalta parte le organizeaza cu privire la invatamantul religios si teologic ortodox preuniversitar. (3) Reprezentantii Patriarhiei Romane / ai centrelor eparhiale pot participa cu statut de invitat la activitatile de inspectie scolara.
Dacă Biserica își dorește un rol mai activ în comunitatea din care face parte, cred că s-ar găsi o metodă mult mai adecvată.
Desigur, imediat după această semnare, au apărut și versetele laudative. Vă redau doar frânturi dintr-unul semnat de n-șpemii de asociații:
Coaliţia pentru Familie și Constituție
(www.coalitiapentrufamilie.ro), for al societăţii civile, constituit din peste 30 de asociații și fundații, sprijină protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale, Patriarhia Română şi Secretariatul de Stat pentru Culte privind educaţia religioasă în şcoli. Jurisprudența CEDO în materia autonomiei cultelor, cu aplicare la statutul personalului de cult în școli, este astfel pusă în aplicare, în sfârșit, și în Romania. Societatea civilă creştină salută protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale şi Patriarhia Română În calitate de părinți preocupați de viitorul copiilor noștri, salutăm acest demers care are temei legal și democratic în prevederile Constituției României, ale Codului Civil și ale Legii Educației Naționale, conform cărora libertatea credințelor religioase și dreptul la învățământul religios sunt garantate, iar părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor lor, ca principali beneficiari ai procesului de învățământ. Creșterea calității actului de învățământ, inclusiv a predării orei de religie, este o preocupare permanentă pentru noi ca părinți și considerăm că o strânsă colaborare între Ministerul Educației Naționale și Biserică este singura cale prin care acest deziderat își poate găsi împlinirea. Dorim ca profesorii de religie ortodoxă sa reprezinte pe deplin învățătura Bisericii Ortodoxe Române și să păstreze permanent legătura cu aceasta, pentru a le asigura copiilor transmiterea învățăturii de credință pe care noi, formați în timpul regimului comunist, nu am dobândit-o în cadrul școlii. Suntem favorabili ca și celelalte culte și denominațiuni să semneze cu instituțiile abilitate protocoale asemănătoare, care vor duce la un învățământ religios de calitate. Ne dorim ca profesorii de religie sa aibă pregătirea teologică necesară predării acestei discipline importante, care contribuie major la formarea intelectuală, morală, emoțională și socială a copiilor noștri, tocmai pentru a fi eliminate erorile din procesul de predare. Considerăm că numai cooperarea între Stat și Biserică poate asigura menținerea tradiției, a păcii sociale și a identității noastre în țara europeană cu unul dintre cele mai ridicate procente de oameni credincioși din Europa, conform statisticilor.Membrii şi susţinătorii Coaliţiei pentru Familie și Constituție doresc să asigure Ministerul Educaţiei Naţionale că protestele izolate provenite din societatea civilă, legate de încheierea acestui protocol cu Patriarhia Română, indiferent cât ar fi de vocale, reprezintă doar opinia unei minorități antireligioase, angajată într-o luptă declarată, nedemocratică, pentru marginalizarea a tot ce ține de spiritualitate în spațiul public și care dorește, în special, minimalizarea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut și îl are în structurarea societății românești. Întrucât, potrivit chiar declarațiilor ministrului Educației, astfel de acorduri există sau urmează a fi semnate cu toate cultele din România, considerăm reprobabilă instigarea de către cei menționați la discriminarea largii majorități a românilor, care și-au declarat apartenența la credința creștin-ortodoxă. Citeste mai mult: Societatea civilă creştină salută protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale şi Patriarhia Română.
Dacă aveți răbdare și vreți să o faceți, puteți citi lista întreagă cu semnatarii aici.
Nimeni nu a spus vreodată că în spațiile universitare autohtone este lapte și miere, nu. Ultimele luni au scos la iveală, în schimb, un amănunt trecut cu vederea, omis cu bună sau rea știință, habar nu am: aceste spații sunt similare unor firme românești mediocre, nimic mai mult, că multe spații universitare românești sunt asemenea unor firme care merg prost spre foarte prost. Există angajați super oki, decenți, unii care fac performanțe, dar, în general, masa e compusă din tipi treziți peste noapte acolo, introduși în schemă artificial.
Totuși, îmi aduc aminte că domnul Codoban afirma acum ceva timp că universitățile de stat stau la cerșit, cu mâinile întinse, că în sfera privată, dacă se dorește ceva, atunci se face ceva. Bine, să trecem cu vederea și faptul cum că în sfera privată universitară din România chiar s-ar face ceva. Yeah right! Importantă era chestiunea aceea cu mâinile întinse. Adică, primești ceva, foarte puțin comparativ cu ce primește un sistem universitar în alte țări, și-ți bați joc. Mai mult, atunci când pui tu osul să primești ceva (un proiecțel acolo pe fonduri europene), trăiești cu impresia că TU îl angajezi pe amărâtul ăla de candidat, că banii ăia îi dai de la tine. Iar dacă lucrurile stau așa, atunci îți permiți să faci ce vrei (cu evaluarea, cu transparența procesului de selecție, cu alegerea candidaților, cu nepotisme, văruisme, favoritisme sau cum dracu s-or mai numi). Tu ești rege în fortăreața ta și nimeni nu poate să-ți facă ceva. Știu, există și cazuri decente, cu oameni de excepție, însă se cam diluează în masa asta mare de încrengături alambicate.
Scriu asta pe fondul recentelor probleme, scandaluri sau cum să le mai numesc, în care au fost implicat nume ale spațiului academic românesc. Acestea sunt niște ratări ale sistemulu universitar, și asta pornind de la cei implicați direct.
Ultimul clinci: ICCV, un institut care făcut tot ce a avut chef legat de competiția post-doctorală: a tăiat de pe liste candidați, nu a afișat coerent metodologia evaluării (atenție, aici nu cred că am citit vreo competiție care să fi făcut asta), i-au pus pe unii candidați aiurea pe drumuri, și-au dat seama că sunt prea mulți înscriși, etc. Geniali tipii, legat de ultimul aspect. Le-or venit vreo 300, am citit pe undeva. Păi, ce credeau, după atâta secetă de proiecte postdoctorale, să le vină 50 de oameni? Mai există competiții cu un număr suprinzător de mare de candidați, surprinzător pentru comisii. Ei bine, niciodată nu a fost vorba despre candidați aici, ci despre comisii. Candidatul a avut rolul umil al individului care cere și trebuie să stea în banca lui pentru a putea spera la ceva. Ei, distinșii, au fost cei care urmau să le facă favoarea vieții lor, să le dea de la ei ceva. Și da, probabil că în unele cazuri au exista asemenea favoruri (ICCV și-a dat seama ad-hoc de faptul că angajații ICCV ar cam avea prioritate. hilar! de altfel, au mai existat favoritisme de genul, vă spun cu altă ocazie). Ar cam trebui să renunțăm la ipostaze din acestea umile, să existe un soi de mobilizare generală a tinerilor cercetători, căci ceea ce se întâmplă este, în multe cazuri, o crasă bătaie de joc. Desigur, e greu să faci așa ceva tocmai în momentul în care aplici, îți dorești să câștigi proiectul acela după o pauză mare de secetă.
Totuși, dincolo de toate, nu ar trebui să ne surprindă cu nimic ceea ce se petrece prin aceste zone universitare. Cred că astfel de instituții nu au cum fie peste societatea din care fac parte, lucrurile se întâmplă, cumva, similar chestiilor de prin celelalte zone. Este un cerc vicios. Eventual, unii dintre noi am trăit cu impresia că aici totul s-ar petrece altfel.
Să vedem ce s-a mai scris despre ceea ce s-a întâmplat la ICCV:
Un abuz printre abuzuri sau despre „cum nu poți primi loc de muncă dacă nu ai loc de muncă”/ Iovan Drehe
Nereguli în cercetare pe bani europeni
Totuși, îmi aduc aminte că domnul Codoban afirma acum ceva timp că universitățile de stat stau la cerșit, cu mâinile întinse, că în sfera privată, dacă se dorește ceva, atunci se face ceva. Bine, să trecem cu vederea și faptul cum că în sfera privată universitară din România chiar s-ar face ceva. Yeah right! Importantă era chestiunea aceea cu mâinile întinse. Adică, primești ceva, foarte puțin comparativ cu ce primește un sistem universitar în alte țări, și-ți bați joc. Mai mult, atunci când pui tu osul să primești ceva (un proiecțel acolo pe fonduri europene), trăiești cu impresia că TU îl angajezi pe amărâtul ăla de candidat, că banii ăia îi dai de la tine. Iar dacă lucrurile stau așa, atunci îți permiți să faci ce vrei (cu evaluarea, cu transparența procesului de selecție, cu alegerea candidaților, cu nepotisme, văruisme, favoritisme sau cum dracu s-or mai numi). Tu ești rege în fortăreața ta și nimeni nu poate să-ți facă ceva. Știu, există și cazuri decente, cu oameni de excepție, însă se cam diluează în masa asta mare de încrengături alambicate.
Scriu asta pe fondul recentelor probleme, scandaluri sau cum să le mai numesc, în care au fost implicat nume ale spațiului academic românesc. Acestea sunt niște ratări ale sistemulu universitar, și asta pornind de la cei implicați direct.
Ultimul clinci: ICCV, un institut care făcut tot ce a avut chef legat de competiția post-doctorală: a tăiat de pe liste candidați, nu a afișat coerent metodologia evaluării (atenție, aici nu cred că am citit vreo competiție care să fi făcut asta), i-au pus pe unii candidați aiurea pe drumuri, și-au dat seama că sunt prea mulți înscriși, etc. Geniali tipii, legat de ultimul aspect. Le-or venit vreo 300, am citit pe undeva. Păi, ce credeau, după atâta secetă de proiecte postdoctorale, să le vină 50 de oameni? Mai există competiții cu un număr suprinzător de mare de candidați, surprinzător pentru comisii. Ei bine, niciodată nu a fost vorba despre candidați aici, ci despre comisii. Candidatul a avut rolul umil al individului care cere și trebuie să stea în banca lui pentru a putea spera la ceva. Ei, distinșii, au fost cei care urmau să le facă favoarea vieții lor, să le dea de la ei ceva. Și da, probabil că în unele cazuri au exista asemenea favoruri (ICCV și-a dat seama ad-hoc de faptul că angajații ICCV ar cam avea prioritate. hilar! de altfel, au mai existat favoritisme de genul, vă spun cu altă ocazie). Ar cam trebui să renunțăm la ipostaze din acestea umile, să existe un soi de mobilizare generală a tinerilor cercetători, căci ceea ce se întâmplă este, în multe cazuri, o crasă bătaie de joc. Desigur, e greu să faci așa ceva tocmai în momentul în care aplici, îți dorești să câștigi proiectul acela după o pauză mare de secetă.
Totuși, dincolo de toate, nu ar trebui să ne surprindă cu nimic ceea ce se petrece prin aceste zone universitare. Cred că astfel de instituții nu au cum fie peste societatea din care fac parte, lucrurile se întâmplă, cumva, similar chestiilor de prin celelalte zone. Este un cerc vicios. Eventual, unii dintre noi am trăit cu impresia că aici totul s-ar petrece altfel.
Să vedem ce s-a mai scris despre ceea ce s-a întâmplat la ICCV:
Un abuz printre abuzuri sau despre „cum nu poți primi loc de muncă dacă nu ai loc de muncă”/ Iovan Drehe
Nereguli în cercetare pe bani europeni
Există și o petiție online care poate fi vizualizată și/sau semnată aici
Primăvara asta a adus și o sumedenie de proiecte doctorale și postdoctorale. Fie vorba între noi, o numesc sumedenie că țin cont de seceta anilor trecuți. Ar trebui să fie vești bune, nu? Păi, cu siguranță sunt pentru cei optimiști, pentru cei care au în cap idei de proiecte cool (sau nu, doar idei de proiecte), însă dacă aruncăm un ochi peste call-urile anunțate, se pot trage niște concluzii...hmm, interesante.
Orașul Iași este campionul anunțurilor, asta cel puțin până acum. Fie că este vorba despre Universitatea Alexandru Ioan Cuza, fie că este vorba despre Filiala Academiei Române, au fost anunțate multe proiecte acolo, inclusiv năbădăiosul CRATYLOS. Pare-se, bănuții destinați acelui proiect nu s-au pierdut, vor fi realocați unui alt proiect care intră la contractare. Mă rog, nu cunosc ce presupune asta, sper doar să fie ceva similar cu cel anunțat inițial, asta în mod special pentru cei cu inimile strânse după anunțul de neimplementare. Bucureștiul a anunțat pe ici-colo, iar Clujul doarme...și o face bine. Deocamdată doar Filiala Academiei Române de aici a anunțat competiția pentru proiectul: Transilvania, centru sau ținut de margine. Nu comentez nimic despre tematica aleasă, să fim liberi fiecare dintre noi să o facem, căci nu știu clar dacă suntem cu adevărat. Am informații cum că există un proiect de cercetare și al UBB, însă nimic anunțat...se așteaptă semnarea tuturor chestiilor contractuale. Rămâne de văzut cu ce va ieși Clujul la rampă de aici încolo...
A doua chestie este legată de call-uri și deadline-uri. Nu știu dacă este doar observația mea sau o împărtășiți și voi, dar se grăbesc tare de tot oamenii. Se anunță competiția și pam-pam, ai vreo două săptămâni să-ți pregătești totul (proiectul de cercetare, scrisori de recomanre, cv-uri, diplome, conducător al cercetării, etc.)...diferă de la un proiect la altul. Haideți să citim împreună o chestie care m-a interesat până de curând: Bourse postdoctorale du CRÉUM 2014-2015. Call-ul a fost lansat la jumătatea lunii februarie, conform datei postului de pe site, iar deadline-ul este la final de aprilie, pe 30. Nu vă ofer alte detalii, gen procedura de aplicație sau criterii de selecție, le regăsiți aici. Sigur, veți spune că așa-i prin Canada, e altă mâncare servită...dar, totuși. Eu nu vorbesc acum despre procedura în sine de selecție, care poate include și interviuri sau alte detalii, ci doar despre deadline-ul pentru depunerea canditaturii. Acest lucru presupune depunerea unui proiect postdoctoral serios și alte chestiuni de amănunt. Se poate spune că, da, un cercetător care și-a scris teza de doctorat și are în cap ceva va putea scoate un proiect de 2000 de cuvinte cât vei bate din palme. Dar totuși, mie mi se pare că procedura e cam prea strânsă. O fi și asta o manieră să mai rărești din candidați, cine știe....
În altă ordine de idei, doctorii din diverse domenii stau zilele acestea cu degetele pe tasta F5 pe site-urile universităților sau ale Academiei Române..poate-poate prind ceva.
Orașul Iași este campionul anunțurilor, asta cel puțin până acum. Fie că este vorba despre Universitatea Alexandru Ioan Cuza, fie că este vorba despre Filiala Academiei Române, au fost anunțate multe proiecte acolo, inclusiv năbădăiosul CRATYLOS. Pare-se, bănuții destinați acelui proiect nu s-au pierdut, vor fi realocați unui alt proiect care intră la contractare. Mă rog, nu cunosc ce presupune asta, sper doar să fie ceva similar cu cel anunțat inițial, asta în mod special pentru cei cu inimile strânse după anunțul de neimplementare. Bucureștiul a anunțat pe ici-colo, iar Clujul doarme...și o face bine. Deocamdată doar Filiala Academiei Române de aici a anunțat competiția pentru proiectul: Transilvania, centru sau ținut de margine. Nu comentez nimic despre tematica aleasă, să fim liberi fiecare dintre noi să o facem, căci nu știu clar dacă suntem cu adevărat. Am informații cum că există un proiect de cercetare și al UBB, însă nimic anunțat...se așteaptă semnarea tuturor chestiilor contractuale. Rămâne de văzut cu ce va ieși Clujul la rampă de aici încolo...
A doua chestie este legată de call-uri și deadline-uri. Nu știu dacă este doar observația mea sau o împărtășiți și voi, dar se grăbesc tare de tot oamenii. Se anunță competiția și pam-pam, ai vreo două săptămâni să-ți pregătești totul (proiectul de cercetare, scrisori de recomanre, cv-uri, diplome, conducător al cercetării, etc.)...diferă de la un proiect la altul. Haideți să citim împreună o chestie care m-a interesat până de curând: Bourse postdoctorale du CRÉUM 2014-2015. Call-ul a fost lansat la jumătatea lunii februarie, conform datei postului de pe site, iar deadline-ul este la final de aprilie, pe 30. Nu vă ofer alte detalii, gen procedura de aplicație sau criterii de selecție, le regăsiți aici. Sigur, veți spune că așa-i prin Canada, e altă mâncare servită...dar, totuși. Eu nu vorbesc acum despre procedura în sine de selecție, care poate include și interviuri sau alte detalii, ci doar despre deadline-ul pentru depunerea canditaturii. Acest lucru presupune depunerea unui proiect postdoctoral serios și alte chestiuni de amănunt. Se poate spune că, da, un cercetător care și-a scris teza de doctorat și are în cap ceva va putea scoate un proiect de 2000 de cuvinte cât vei bate din palme. Dar totuși, mie mi se pare că procedura e cam prea strânsă. O fi și asta o manieră să mai rărești din candidați, cine știe....
În altă ordine de idei, doctorii din diverse domenii stau zilele acestea cu degetele pe tasta F5 pe site-urile universităților sau ale Academiei Române..poate-poate prind ceva.
Un fleac, i-au ciuruit! Ar merge replica asta la ceea ce s-a întâmplat la Iași, acolo unde proiectul CRATYLOS nu se mai implementează. Pe scurt, este vorba despre un proiect al Academiei Române - Filiala Iași, care includea ca parteneri: Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj, Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ şi Colegiul „Noua Europă“ din Bucureşti. Ziarul de Iași a pus mâna pe scrisoarea prin care directorul de program, profesor Eugen Munteanu, și-a depus demisia. Printre argumentele sale se numără birocratizarea excesivă și impunerea a doi oameni în echipa de management. Halucinant, nu? Dar, nu este totul. Dacă inițial totul era cu tilul de "Cum se pot pierde 2 milioane de euro", a venit ulterior și decizia definitivă: CRATYLOS nu se mai implementează, deci uriașa sumă pentru cercetarea românească s-a dus pe apa sâmbetei.
Eugen Munteanu a invocat, conform Ziarul de Iași, „birocratizarea excesivă a proiectului, subminarea autorităţii profesionale şi manageriale şi inducerea unei neîncrederi între subsemnatul, în calitate de manager, şi o parte a membrilor echipei manageriale şi ai echipei de implementare a proiectului. Sub pretextul unei competenţe administrative dobândite anterior în proiecte similare, aceste două persoane îşi depăşesc cu mult competenţele tehnice stricte, au un comportament obstrucţionist, propunând şi încercând să impună în şedinţele de lucru măsuri care afectează coerenţa ştiinţifică a proiectului, generând nelinişte şi neîncredere din partea celorlalţi membri ai echipei şi creându-mi dificultăţi majore în gestionarea proiectului“.
Cu toate că Academia Română a sperat într-o rezolvare, dovadă fiind faptul că au tot retras de pe site documentul oficial cu imposibilitatea implementării proiectului, s-a ajuns în situația hilară și tâmpită în care cercetarea românească pierde bani din cauze birocratice și orgolii răsuflate sau impuneri de oameni. Ei bine, marii perdanți ai acestei afaceri sunt cei care intenționau să aplice la acele burse doctorale și postdoctorale. Mai concret, tinerii cercetători. Anunțul oficial făcut de Academia Română îl puteți citi aici (pe site lor) sau mai jos:
Ce s-a întâmplat, de fapt, acolo? Păi, vă spun sincer: indiferent de cauze, să pierzi 2 milioane de euro în sfera cercetării, în condițiile și așa vitrege ale acestui segment, mi se pare o crasă bătaie de joc. Nu mă interesează cine acuză, cine a făcut, cine nu a făcut, nu mă interesează nici dacă Eugen Munteanu are dreptate sau nu...El oricum face parte dintr-un sistem, iată că putem vorbi și la nivel academic despre așa ceva. Birocratizarea este una, dar impunerile și orgoliile răsuflate sunt cu totul altceva. Ca atare, toți cei implicați în afacerea asta și-au bătut joc de tinerii cercetători, de cercetarea autohtonă. Ei au rămas cu toții în funcții, iar cei care intenționau să aplice...își vor căuta joburi în vânzări.
Eugen Munteanu a invocat, conform Ziarul de Iași, „birocratizarea excesivă a proiectului, subminarea autorităţii profesionale şi manageriale şi inducerea unei neîncrederi între subsemnatul, în calitate de manager, şi o parte a membrilor echipei manageriale şi ai echipei de implementare a proiectului. Sub pretextul unei competenţe administrative dobândite anterior în proiecte similare, aceste două persoane îşi depăşesc cu mult competenţele tehnice stricte, au un comportament obstrucţionist, propunând şi încercând să impună în şedinţele de lucru măsuri care afectează coerenţa ştiinţifică a proiectului, generând nelinişte şi neîncredere din partea celorlalţi membri ai echipei şi creându-mi dificultăţi majore în gestionarea proiectului“.
Cu toate că Academia Română a sperat într-o rezolvare, dovadă fiind faptul că au tot retras de pe site documentul oficial cu imposibilitatea implementării proiectului, s-a ajuns în situația hilară și tâmpită în care cercetarea românească pierde bani din cauze birocratice și orgolii răsuflate sau impuneri de oameni. Ei bine, marii perdanți ai acestei afaceri sunt cei care intenționau să aplice la acele burse doctorale și postdoctorale. Mai concret, tinerii cercetători. Anunțul oficial făcut de Academia Română îl puteți citi aici (pe site lor) sau mai jos:
Ce s-a întâmplat, de fapt, acolo? Păi, vă spun sincer: indiferent de cauze, să pierzi 2 milioane de euro în sfera cercetării, în condițiile și așa vitrege ale acestui segment, mi se pare o crasă bătaie de joc. Nu mă interesează cine acuză, cine a făcut, cine nu a făcut, nu mă interesează nici dacă Eugen Munteanu are dreptate sau nu...El oricum face parte dintr-un sistem, iată că putem vorbi și la nivel academic despre așa ceva. Birocratizarea este una, dar impunerile și orgoliile răsuflate sunt cu totul altceva. Ca atare, toți cei implicați în afacerea asta și-au bătut joc de tinerii cercetători, de cercetarea autohtonă. Ei au rămas cu toții în funcții, iar cei care intenționau să aplice...își vor căuta joburi în vânzări.
Un singur cuvânt îți poate defaza trăirea vremii. Adică, suntem aici pentru a ne trăi clipa, non-goethean spus, a ne trăi vremea...vremurile curente. Ei bine, cuvântul poluare m-a pus în dificultate căci, în momentul pronunțării sale, am fost întâmpinat cu întrebarea: dar tu vrei să trăiești veșnic? Trăirea vremurilor mele este, desigur, o chestiune văluroasă, plină de mister...subiectivă, cuvinte bune la fel ca oricare altele. Lyotard ne propune să fim postmoderni mai întâi, pentru a spera să fim moderni, adică să ieșim din schema timpului nostru, să ne situăm, cumva, deasupra lui. Dacă transgresăm timpul nostru, sunt șanse mari să ratăm trăirea vremurilor noastre, să trăim alte vremuri. Nu văd nimic rău în asta, în acest act de ratate....sunt șanse destul de mari ca ea să ne conducă spre o claritate a...trăirilor.
Dacă ar fi să mă gândesc la situarea în fluxul informațional, atunci aș spune că acest lucru presupune însăși transgresarea. Fluxul reprezintă, cu alte cuvinte, transgresivitatea însăși în materie de trăire a timpurilor noastre. Suntem poziționați în ceva ce oricum ne scapă mereu, căci asta ar fi sensul situării în flux, nu? Sunt autori (precum Lev Manovich) care propun să vorbim despre acest livestreaming al situărilor noastre tocmai pentru a evita căderea în invizibilitatea definitivă și irevocabilă. Este, oarecum, un cerc vicios: a te situa în ceva ce-ți scapă, datorită fluxului transgresiv, scoțând la iveală clipa cu intenția de a evita invizibilitatea cauzată de flux.
În fine, poluarea este un element patogen și viral: viralitatea sa patogenă se manifestă prin malignitatea sa curentă, iar aspectul său viral contagios prin interesul la nivel global (element viral, prea-cunoscut). Nu se poate vorbi despre un element saturat, nu încă,...tocmai pentru că efectele sale se resimt acut în prezent. Poluarea este mai mult decât un opiu pentru mase (vezi Zizek despre ecologie), ea este un element cauzator, care afectează direct. Viralitatea sa este pusă în scenă tocmai de efectele sale, pe când discursul ecologic se contruiește pe semnificația poluării, un discurs al discursului despre efecte. Mai multe despre aceste aspecte, într-un post viitor special despre patogenitatea și/ sau viralitatea poluării.
Până atunci, să nu ne propunem să trăim veșnic, altfel, vom face din poluare un subiect de dezbatere mai aprig decât este.
Informația a început să circule într-o formă care sfidează agențiile de presă, fluxul informațional a găsit cu pantalonii în vine inclusiv agenturile secrete. La SXSW 2014 a fost invitat Snowden, direct din Rusia. Media se face direct în rețea, dacă nu ești în ea, ești out. Un fost profesor îmi mărturisea faptul că nu are nevoie de tv atât timp cât există rețeea de socializare, acolo unde prietenii săi îl anunță despre tot ce are nevoie. So, media se face în rețea. Mircea Barbu a scris despre ce se întâmplă în Crimeea pe blogul Adevărul, a fost sunat de Prima TV pentru a expune câteva remarci...astăzi ne-a lansat invitația de a fi live, printr-un Google hangout, adică să ne povestească direct una-alta.
Între timp, Agenţia de presă Itar-Tass a informat că atât site-ul Băncii Centrale a Rusiei, cât şi site-ul administraţiei prezidenţiale a lui Vladimir Putin de la Kremlin au fost victime ale atacurilor cibernetice. Cele două au fost ţinta hackerilor prin atacuri de tip DDoS, un atac des experimentat în ultima perioadă prin care se inundă site-urile cu trafic artificial prin folosirea mai multor computere. Evident, acestea clachează. „Au fost luate toate măsurile pentru a repune site-ul în funcţiune“ şi „administratorii site-ului Băncii Centrale iau măsurile necesare pentru a respinge atacul şi pentru a readuce site-ul la starea normală de funcţionare“, informează Adevărul.
Urmărește-l pe Mircea pe Twitter
E bine că românii încep să aibă concepții noi și destul de sănătoase, aș spune, despre ce anume înseamnă un protest, despre ce anume înseamnă să ieși în stradă și să nu accepți orice porcărie pe care ți-o vâră pe gât sistemul. Totuși, mitingul/ protestul de susținere a lui Andrei Pleșu e un mare fâs, dincolo de politizarea lui. Concret: niște tipi, intelectuali..pare-se, au ieșit în Piață să-l susțină pe Pleșu, înjurat/ batjocorit de niște "lichele", cum i-au denumit ei pe tipii ăia (Gâdea & Co). Nu au făcut-o oricum, ci cu cărți la braț, în mare parte Minima Moralia a lui Pleșu. E cool să protestezi cu cartea la braț, după cum am citit pe Facebook, mai ales dacă o faci să-l susții pe Pleșu. Ei bine, sigur, ieșirea s-a făcut ca un apel la decență, la respectarea valorilor, bla-bla, ca un semnal pentru CNA.
Întâi de toate, domnul Pleșu e băiat mare, se poate apăra și singur, cum a făcut-o în alte rânduri...Dacă domnia sa consideră că tipii ăia merită efortul, atunci să o facă, prin articole, plângeri la CNA și nu numai, etc. Există multe căi.
Mai apoi, m-am cam săturat de ipocrizia asta. Presa e un mecanism manipulativ, autoalterat în România, fără coloană vertebrală...la modul generalist. Trebuie făcut ceva, nu? Păi, nu-i mai urmăriți pe tipi ca și Gâdea & Co, nu vă mai deschideți, dracului, televizoarele, nu vă mai uitați în gura lor!! Tipii ăia se urcă la pupitru, își deconectează creierul și dau din gură. Dacă nu putem vorbi despre puterea formativă a presei românești, căci, se pare, nu putem, atunci să luăm noi act, să preluăm noi frâiele, dacă tot e să facem ceva...iar prima chestie ar fi să încetăm să-i urmărim. Faceți ceva în acest sens: dați share la campanii de unfollow duzii ăia de care v-am spus. Credeți că nu le va păsa că le scade audiența? În media se face orice pentru un click!
În al treilea rând, nu-mi aduc aminte ca intelecutalii autohtoni, ăia din Piață, să fi fost atât de fervenți, acizi și deciși când a fost vorba despre...statutul tinerilor cercetători/ doctoranzi, să luăm exemplul ăsta. Nu a fost o jignire faptul că sistemul (căci linșajul mediatic presupune existența unui sistem care să-i permită existența) nu i-a plătit vreme de luni de zile pe oamenii puși să facă cercetare la nivel academic? Se pare că nu, din moment ce în fața UBB erau postați doar câțiva doctoranzi, nu a interesat pe nimeni. Nu, aia nu a avut de-a face cu valorile, cu demnitatea umană, bla-bla...Are de-a face cu astea doar când unul ca Gâdea se ia de Pleșu. Sigur, mai sunt de dat exemple aici...vă las pe voi s-o faceți, sunt sigur că veți găsi unele mai bune ca cel dat de mine.
Nu în ultimul rând, apelul la CNA, menit să simbolizeze bla-bla-ul pe care l-am spus mai sus, și-a ratat șansa vieții. Sigur, au fost tipi care au afirmat la portavoce chestiuni generaliste, frumos lucrate retoric, dar, într-un final, tot răgușitele "N-a citit Antena 3 cât a scris Pleşu Andrei" şi "Deschidem cărţile, închidem Antenele" -, și "Pleşu, preşedinte" s-au făcut mai lesne auzite. wtf?
Jurnalismul este un domeniu puternic alterat în ultimii ani, iar printre cauze (căci sunt mai multe) se numără și calitatea umană. E greu să faci jurnalism de calitate, e din ce în ce mai greu. O spun din experiență, sunt legat de acest domeniu de aproape șapte ani....oarecum legat. Nu am reușite notabile, nu sunt cunoscut în branșă...nu sunt un nume, cum ar zice unii, dar mi-am asumat această titulatură. În ultimii ani am lucrat din biroul din spate, la chestii gen web-editare. E ca și atunci când coordonam un cenaclu literar, puneam scena, iar actorii aveau lumina. Au dispărut multe din pasiunile jurnalistice de început, evident, și am ales să scriu mai mult pentru reviste de specialitate, în strânsă conexiune cu cercetările mele academice și nu numai. Am cunoscut oameni faini în presă, la fel cum am dat peste și mai mulți care sunt legați de acest domeniu doar prin prisma job-ului lor, al trustului din care fac parte și al semnăturii care le conferă statutul, un atât de mult vânat statut. Ar scrie orice doar să obțină acest statut. În fine...
Mircea Barbu nu este un nume sonor pentru presa din România. Nici nu avea cum: a început în acest domeniu la Londra, cu Occupy London. Practic, în România a început primele colaborări cu Jurnalul Național (câteva articole online tot despre Occupy Londo), cu Ora de Cluj (a scris câteva editoriale și materiale pentru proiecțelul de la Cluj) și a continuat cu Blogul Adevărul. Asta este, până acum, cea mai sonoră apariție a sa. Vor urma altele, stați liniștiți. Practic, Mircea are statutul de jurnalist freelancer, adică face ce face din proprie inițiativă și cu resursele personale. Așa a și început proiectul cu Primăvara Arabă, pus în așteptare până la primirea vizelor. Între timp, și-a spus să dea o fugă până în Crimeea, să scrie despre ce se întâmplă acolo. Și-a lăsat treburile din Londra și a luat calea Chișinăului, de unde a traversat Transnistria cu trenul.
"Am ajuns la Chişinău ieri la 5 dimineaţa. Şoferul autocarului mi-a zâmbit cu subînţeles, arâtând cu degetul spre Gara Centrală. În mai puţin de 2 ore eram într-un tren desprins parcă din romanele lui Tolstoi. Vagoane mari, lemn masiv, perdele groase, miros de ceai şi lămâie, toate amintind de o Rusie demult apusă. Direcţia Odessa, Ucraina. La graniţă aveam să primesc prima porţie de reticienţă şi suspiciuni. Hotărâsem de la început, în ciuda sfaturilor prietenilor din presă, că cel mai bine e să spun adevărul despre scopul vizitei-documentarea referendumului de duminică, 16 martie, din Crimeea", a scris Mircea pe Blogul Adevărul.
La Odessa a primit admirația consulului României, căruia nu i-a venit să creadă că Mircea face ce face din pasiune, pe cont propriu, cu resursele personale. S-a întâlnit și cu echipa TVR, sosită acolo de la Moscova cu avionul. Mircea a călătorit cu avionul, trenul și autocarul spre destinația sa...Liviu Iurea a rămas mut la auzul intențiilor lui Mircea, cum altfel să fi rămas...mut de admirație, nu? :) El vine din Londra să documenteze ce se întâmplă în Crimeea în calitate de freelancer, fără un angajament contractual cu vreun trust, în vreme ce trusturi autohtone nu au bani sau nu vor să investească în așa ceva. Normal, nu ar aduce mai mult rating decât aduc rahaturile de prin realitățile românești. La rându-mi, am înghețat când am primit primele vești de la Mircea: Sunt verificat de trupele rusești! La o oră distanță a venit și confirmarea: "Sunt ok....m-au verificat și mă lasă să intru. Mă pun acum pe transport spre Simferopol". Sunt în contact direct cu Mircea, cât îi permit lui timpul și resursele. Echipa TVR a plecat, din câte am înțeles. Adelin Petrișor scria despre faptul că TVR-ul nu a găsit banii necesari să îl trimită în Crimeea, la o aruncătură de băț, pe el sau pe Liviu Iurie. Acesta a ajuns, într-un final, la Odessa, s-a întors la Moscova...în caz că s-ar întâmpla ceva, ar ajunge rapid acolo. Mircea merge mai departe, spre Simferopol și e de la TVR, nu e de undeva. E de admirat curajul dar, în cazul său, nu e vorba numai despre asta. Referendumul din Crimeea se apropie, starea tensionată se simte în aer, după cum mi-a spus chiar Mircea, deci...dacă vrei să scrii despre asta, trebuie să fii acolo. Între timp, în țară, românii stau cu ochii pe disputa Gâdea - Pleșu. Redacțiile publicațiilor online sunt stresate de trafic, de politici de trust, de bani, sunt preocupate să surprindă vreo bătaie, vreun accident cu care să reziste trei zile. Știu despre ce vorbesc, știu politicile de trust, a făcut și Mircea cunoștință cu ele...nu a crezut inițial, dar s-a convins. Cum spuneam că filosofia își ratează potențialul în România, că ar putea face foarte multe, așa spun că jurnalismul autohton s-a alterat, el pe sine...
Moa, ce titlu puternic medializat am pus. Sigur, există și un sâmbure de adevăr aici, Porsche poate să vindece ceva în anumite cazuri, pentru anumite persoane :) Ce rău am fost. Păi, cum altfel, cum BMW-ul tunat vindecă, cum mugetul motorului l-a ispitit pe Liiceanu, de ce să nu o facă și Porsche. Știrea este despre finanțarea unor linii de studiu la Universitatea Babeș-Bolyai de către trei firme: EBS, Porsche și MHP Consulting Romania. Ora de Cluj a scris despre asta aici, dacă vreți să aflați amănunte. Vor fi scoase pentru anul universitar 2014-2015 vreo 30 de locuri, se pare. În fine, această parteneriere vine la puțin timp după ce eu scriam despre încremenirea mediului academic între proprii pereți. Marea mea vină este că am luat în colimator filosofia, despre care spuneam că-și ratează potențialul, și că am pornit dinspre mediul universitar, fără să iau prea mult la puricat și sfera privată...cu toate ițele, mofturile, înțepenelile ei. Niciuna dintre cele două tabere nu este perfectă, dar demersul meu inițial discuta, în mod special, doar despre un element: sfera academică, cu particularizare la filosofie (că mno, pe acolo m-am preumblat și eu). Au fost unii care nu au înțeles opțiunea/ demersul și mi-au cerut soluții concrete, ca și cum eu aș fi fost în locul domnului... Rudolf Gräf, de exemplu. Au fost și alții care au înțeles ce am vrut să spun, au fost, sau nu, au fost de acord cu mine, treaba lor...Ceea ce m-a bucurat este că, indiferent de opțiunea lor, au părut că admit că sunt probleme, că filosofia ar putea avea alt rol (nu vă gândiți la esența filosofiei și a studiului acesteia, ar necesita o discuție mult prea lungă), altă imagine..că s-ar putea face mai multe. Din nou, nu mă întrebați ce...nu-s rector/ pro-rector/ coordonator de programe....nu mai am nicio legătură cu sfera universitară. Uite, un exemplu în regulă: îmi place ceea ce încearcă să facă la București Cristian Ducu: etică și etică aplicată. Mi-a plăcut și ce a încercat să facă domnul Copoeru cu masterul de la Filosofie/ Cluj...păcat că nu a ieșit.
Haideți să vedem ce spune domnul menționat mai sus: „Piața forței de muncă din România se află în plin proces de reindustrializare, iar UBB este conștientă de rolul pozitiv pe care universitățile îl pot avea în cadrul acestui important fenomen economic”, a declarat prof. univ. dr. Rudolf Gräf, Prorector UBB. Asocieri magice: piața forței de muncă și UBB, mai puțin reușit este apelul la reindustrializare (e un concept destul de vag, mai ales pentru industria României). Dar da, am prins ideea generală...UBB-ul începe să-ți dea seama că ar putea să conteze și altfel decât prin furnizarea de diplome pe bandă rulantă. Să vedem cum, pe viitor, rămâne de văzut. Așa că da....pare că Porsche este o soluție pentru vindecare depresiilor academice, depresii văzute cam din perspectiva exprimată aici. Sigur, forțez puțin, depresiile menționate acolo se datorează sistemului însuși, criteriilor de performanță, așteptărilor, absenței perspectivelor sau orizonturilor, etc. Soluția unui factor extern care vine în interiorul spațiului universitar este, încă, una inedită pentru România (firească pentru SUA)...poate avea un impact pozitiv. Aștept, totuși, și o vindecare din interior, nu că, de exemplu, UBB-ului i-ar păsa foarte mult de cercetătorii săi, indiferent de rangul lor. Ar fi bine să înceapă s-o facă.
Între sfera privată (includ aici tot ce e non-academic) și sfera cercetării academice există un hiatus uriaș în România (ca în multe alte părți). Concret, academia nu știe ce se întâmplă prin firme, iar firmele nu au nici cea mai mică idee de ce anume fac tipii pcu cercetarea universitară. Chestiuțele acelea pe care le vedem referitoare la conexiuni între clee două sfere sunt, deocamdată, praf în ochi...Sunt încercări timide, însă mai este nevoie de timp, răbdare, persistență....o găleată de astfel de atribute. În fine, o discuție recentă cu un tânăr antreprenor super ok mi-a confirmat faptul că firmele românești nu au nicio idee despre ce presupune cercetarea academică, despre ce se petrece, de fapt, la nivel academic. Da, omul avea perfectă dreptate. El își vede de afacerea lui, de dinamismul mediului său, iar dinspre mediul academic nu vine niciodată nimic. De ce ar fi interesat de ce fac studenții pe acolo? Dacă ar angaja pe cineva, diplomele ar fi un soi de umplutură în CV, nu de certificare. Omul și-ar testa în prealabil candidatul, l-ar pune în probe, l-ar chema de n ori la sediu să vadă ce priceperi are...nu se poate baza pe spectrul academic, cine știe ce a învățat acolo!
Ei bine, să particularizez puțin la cazul filosofiei. Piața forței de muncă nu știe nimic sau mai nimic despre ce se întâmplă la nivel academic în facultățile de acest profil. Ei bine, rezultă că absolvenții lor sunt aproape șomeri, din moment ce există o așa nebuloasă în ceea ce privește ce știu ei ai exact să facă, nu? Marea chestiuță aici, aproape secretă, este că muulte firme caută: firi analitice, gânduri pozitive cu spirit analitic și capabili de decizii în situații dificile, etc. Vă sună cunoscut? Mai mult, este un trend recent acesta al testărilor candidaților, asta și pe fondul faptului că o certificare universitară a încetat să mai fie o certificare. Ceea ce este curios este că unele firme, și nu puține, dau teste de logică, calcul, inteligență, psihologice, etc. Interesant, nu? Păi, candidatul ideal ar trebui să fie în mod aproape clar un absolvent de filosofie, nu? Adică, ce alt absolvent poate trece un test de logică, unul psihologic, altul de cultură generală (nu vă mirați, există astfel de teste, nu dau exemple de firme/ instituții)? Eu aș spune că absolventul de filosofie. Dacă voi aveți vreo altă opțiune, vă rog. Deci, unde este eroarea? Adică, de ce absolvenții de filosofie rămân în umbră, de ce firmele nu-i cunosc sau le cunosc părțile negative (negative pentru firme: firi contemplativi aka cu capul în nori sau chestiuni de genul). Eu aș spune aici că facultățile de filosofie comit marea eroare!! Ele nu sunt în stare să producă candidatul ideal pentru o astfel de piață.
1. Facultățile de Filosofie nu-și fac vizibilă activitatea în exterior! Aceasta este prima premisă de la care pornesc. Atât timp cât exteriorul are puțin habar sau vede trunchiat, neclar ce se întâmplă exact la facultățile de acest profil, absolvenții vor avea tot mai puține șanse. Aceste facultăți se închid într-un bol, nu de cristal, care nu lasă pe nimeni să vadă ce se întâmplă în interior sau și, dacă ar face-o, acel cineva nu ar înțelege nimic. Există un respect intelectual pe care îl au câștigat absolvenții, se simte asta, dar atât! De aici înainte angajatorul nu mai poate face nimic pentru absolventul de filosofie. Există stimă, dar nu și dorință de colaborare.
2. Drumul de la teoretic la practic este rupt, absolvenții nefăcând dovada că știu ceva. Poată să pară radicală această afirmație, dar nu vei impresiona pe nimeni din sfera firmelor cu câtă fenomenologie știi tu! Totuși, dacă vei reuși să rezolvi setul de probleme de logică și calcul de la firma la care ți-au depus CV-ul, ai șanse să fii chemat în etapa urmăroare. Aici se rupe filmul, căci studenții de la filosofie nu sunt educați să gândească și în afara spectrului filosofic sau să aplice cele studiate la nivel practic. Prima reclamă a facultăților de acest profil este legată de modul de a gândi...o facultate în care înveți să gândești, printre altele. Să facem câteva experimente: trimiteți câțiva absolvenți de filosofie să dea ceva teste la câteva firme și vom analiza procentul reușitelor. Aș putea pune pariu că nu este unul îmbucurător. De ce? Pentru că oamenii de aici nu vor gândi situațional, nu vor aplica cele citite sau învățate....asta din urmă, cu învățatul este și mai problematică.
3. Facultățile de Filosofie nu sunt interesate de sfera privată, de ce se întâmplă după citit! Se ratează un act! Acest punct este unul grav. Veniți la filosofie, fie ea și ca alternativă....vă sună cunoscut? Am mai criticat în trecut această poziție. Este cât se poate de grav să te situezi într-o astfel de stare fără orizont. Ce fac profesorii, de fapt: îi cheamă pe studenți la filosofie de dragul filosofiei, fără vreo post-promisiune. Putem extrapola și în cazul altor specializări, dar acum vorbesc de filosofie, ca factor direct implicat. Suntem idealiști, ne place tot ce înseamnă și presupune filosofia, dar după terminarea ei....suntem terminați. Întrebarea omului de afaceri este: ce știi să faci pentru a te lua în echipa mea? Din acest dezinteres manifestat de facultățile de filosofie rezultă și un soi de stare obsoletă a lor: studiem semiologia, dar evităm implicațiile acesteia în varii domenii, studiem logica, dar nu luăm în considerare că firmele pun mare preț pe testele de logică date candidaților pe un anume post. Ca atare, se ratează un proces care ar putea schimba radical fața facultăților de filosofie. Absolvenții de filosofie ar putea, cu instrumentele necesare, să fie printre cei mai căutați de firme/ instituții. Eu chiar cred că cu o ajustare adecvată, facultățile de acest profil ar avea studenți, ar conta și pentru sfera privată a firmelor și a instituțiilor.
Un absolvent de filosofie, care știe unde și cum să aplice cele studiate, ar fi un posibil candidat ideal pentru multe job-uri. Nu este, iar asta o pun, în primul rând, pe seama încremenelii academice. Nu se face, nu se vrea sau nu se poate....nu știu exact. Sunt domenii în care nu se poate face mai mult și te consolezi. Ce să faci cu...biologia sau geografia, de exemplu, mai mult decât sunt ele. Filosofia, în schimb, este domeniul cu cel mai mare potențial....la modul cel mai serios. Ar cam trebui să suplinim boemia cafenelelor sau cercurile în care oamenii se citesc între ei și cu altceva....cu altceva care să conteze și din alte puncte de vedere. Nu de alta, dar se poate...Există o lejeritate a programei la filosofie, deci..s-ar putea introduce chestii noi, s-ar putea crea programe atractive și cu aplicabilitate, s-ar putea constui conexiuni. Dacă s-ar arăta exteriorului ce știu oamenii de aici să facă, ar fi ceva, o chestie de credibilitate. Singura condiție ar fi să ai produs, cum le place oamenilor antreprenori să spună. Până una alta, filosofia este uitată pe băncile universității, acolo unde își ține singurele discursuri care pot conta la ceva...academic.
Autorul, se spune, își educă publicul, îl formează...după ce l-a câștigat în ipostaza asta. Dacă vorbesc despre un scriitor, atunci acesta își atrage un public al său, fidel, care zvâcnește la tresăririle sale. Restul, cei care-l citesc doar în treacăt, sunt doar potențiali sau nici măcar atât. Autorul își ține unit, aproape publicul...vei avea nevoie de argumente extrem de tari ca să-l smulgi pe unul din turma publicului. Un public este o turmă mai organizată decât o masă. Somnambulismul și hipnozele funcționează și aici, stați liniștiți, dar motivate la un alt nivel și de altfel de cauze decât în situația maselor, adevărate adunături iraționale (asta dacă ar fi să dau crezare ideii lui Tarde după care o masă este cu mult mai proastă decât un individ care face parte din ea). Ce anume cauzează sau motivează un public? Păi, tipul scriiturii unui autor, ideile lui, formația sau personalitatea sa...pot fi criterii destul de relevante pentru a ține închegat un public. Ce anume legitimează un autor? Cartea sau scriitura sa, nu? Ar trebui să fie primul criteriu: ceea ce scrii te definește, doar emiți pretenția de autor/scriitor! Ei bine, aceste mecanisme vechi încă funcționează și în prezent: autorii virali, cei care-și vând bine cărțile, și-au câștigat un public. Prin ce sau cu ce unelte se realizează atragerea, toate acestea devin chestiuni irelevante. Atunci când te gândești să scoți o carte, important este s-o vinzi, adică să-ți contruiești un public. Păi asta nu ar însemna din start să-ți suprimi scriitura, adică să scrii pentru a-ți câștiga un public, adică a te vinde bine? Câteva lămuriri, ca să nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic cu tipii care se vând bine :)
Un cercetător nu se vinde. Dacă-și va publica rezultatele la nu știu ce editură, la secțiunea carte academică, nu va avea nimic de câștigat financiar. De ce? Păi, nu are public și nici nu va avea! Este nevoie de puțin creier pentru a-l citi și înțelege, nu? Bine, asta dacă nu le impune studenților săi la examene să-l citeze :)) Ca atare, asta ar cam însemna că tot ce a devenit viral, în accepția dată de mine termenului prin textele mele, ar fi alterat de masă sau este de compromis din cauza faptului că poartă titulatura de produs pentru mase (publicuri aici)? Nicidecum. Trebuie să recunosc, nu avem nevoie ca toată lumea să facă parte din zona cercetării, iar produsele virale devin astfel pentru că au transmis mesaje receptate de o masă de oameni. Ce au înțeles ei din asta nu contează, scriitura respectivă le-a adus titulatura de public. Adelin Petrișor, se pare, este un autor viral (aici cu sensul că se vinde bine). Iată, un top postat de paginademedia.ro:
Top cinci cele mai vândute titluri Polirom, la Gaudeamus 2013:
- 1. O femeie iubită, de Andrei Makine
- 2. Ţara cu un singur gras, de Adelin Petrişor, la egalitate cu Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj, de Haruki Murakami
- 3. Jurnal (două volume), de Alice Voinescu, la egalitate cu Cevdet Bey si fiii săi, de Orhan Pamuk
- 4. Filmar, de Cristian Tudor Popescu, la egalitate cu La noi, cînd vine iarna, de Mircea Diaconu
- 5. Soldaţii. Poveste din Ferentari, de Adrian Schiop, la egalitate cu volumul Cutia cu maimuţe. Jurnal, de Răsvan Popescu
Recunosc, scriu acest material după imboldul dat de o discuție pe Facebook :) Da, Adelin Petrișor se vinde bine. Motive? Unii spun că are subiecte cool, alții că are o vastă experiență, alții că e băiat fain...mai rar cei care apreciază tipologia scriiturii lui (însă sunt și din această gamă, e sigură treaba). Iată, el și-a construit un public bazat pe toate acele cauze menționate. Ce înseamnă cartea lui? Nu mă întrebați, habar nu am :) Tot ce știu este că omul și-a făcut publice anumite trăiri, experiențe din Coreea de Nord. Ați prins ideea...emoția se vinde bine. Îmi trimisesem acum câțiva ani un mini-manuscris (scriitură experimentală, cred) unui bun prieten poet din Brăila...pentru feedback. Răspunsul a venit abrupt: și emoția unde este? Eu mă gândisem prea mult la Uvedenrodele barbiliene sau la jocurile secunde articulate geometric în chip poetic. Deci, da...concluzia este că emoția, trăirea, sentimentul, chestii de genul, sunt virale. Dacă vor rezista în timp sau dacă se vor satura, rămâne de văzut. Inclin înspre saturare, după modelul produsului fabricat și viralizat: linia sa de producție se re-viralizează printr-un facelift. Ei bine, da....se poate aplica o ediție revizuită, dar când emoția e în prim plan, e musai să scoți mai bine o alta. Nu-ți poți revizui emoțiile/ trăirile/ experiențele, așa-i? Ele, în schimb, țin foarte unit un public...
Și ca PS: Adelin Petrișor își va lansa și la Cluj-Napoca volumul. Vezi aici detalii.
