Nimeni nu a spus vreodată că în spațiile universitare autohtone este lapte și miere, nu. Ultimele luni au scos la iveală, în schimb, un amănunt trecut cu vederea, omis cu bună sau rea știință, habar nu am: aceste spații sunt similare unor firme românești mediocre, nimic mai mult, că multe spații universitare românești sunt asemenea unor firme care merg prost spre foarte prost. Există angajați super oki, decenți, unii care fac performanțe, dar, în general, masa e compusă din tipi treziți peste noapte acolo, introduși în schemă artificial.  
Totuși, îmi aduc aminte că domnul Codoban afirma acum ceva timp că universitățile de stat stau la cerșit, cu mâinile întinse, că în sfera privată, dacă se dorește ceva, atunci se face ceva. Bine, să trecem cu vederea și faptul cum că în sfera privată universitară din România chiar s-ar face ceva. Yeah right! Importantă era chestiunea aceea cu mâinile întinse. Adică, primești ceva, foarte puțin comparativ cu ce primește un sistem universitar în alte țări, și-ți bați joc. Mai mult, atunci când pui tu osul să primești ceva (un proiecțel acolo pe fonduri europene), trăiești cu impresia că TU îl angajezi pe amărâtul ăla de candidat, că banii ăia îi dai de la tine. Iar dacă lucrurile stau așa, atunci îți permiți să faci ce vrei (cu evaluarea, cu transparența procesului de selecție, cu alegerea candidaților, cu nepotisme, văruisme, favoritisme sau cum dracu s-or mai numi). Tu ești rege în fortăreața ta și nimeni nu poate să-ți facă ceva. Știu, există și cazuri decente, cu oameni de excepție, însă se cam diluează în masa asta mare de încrengături alambicate. 
Scriu asta pe fondul recentelor probleme, scandaluri sau cum să le mai numesc, în care au fost implicat nume ale spațiului academic românesc. Acestea sunt niște ratări ale sistemulu universitar, și asta pornind de la cei implicați direct. 
Ultimul clinci: ICCV, un institut care făcut tot ce a avut chef legat de competiția post-doctorală: a tăiat de pe liste candidați, nu a afișat coerent metodologia evaluării (atenție, aici nu cred că am citit vreo competiție care să fi făcut asta), i-au pus pe unii candidați aiurea pe drumuri, și-au dat seama că sunt prea mulți înscriși, etc. Geniali tipii, legat de ultimul aspect. Le-or venit vreo 300, am citit pe undeva. Păi, ce credeau, după atâta secetă de proiecte postdoctorale, să le vină 50 de oameni? Mai există competiții cu un număr suprinzător de mare de candidați, surprinzător pentru comisii. Ei bine, niciodată nu a fost vorba despre candidați aici, ci despre comisii. Candidatul a avut rolul umil al individului care cere și trebuie să stea în banca lui pentru a putea spera la ceva. Ei, distinșii, au fost cei care urmau să le facă favoarea vieții lor, să le dea de la ei ceva. Și da, probabil că în unele cazuri au exista asemenea favoruri (ICCV și-a dat seama ad-hoc de faptul că angajații ICCV ar cam avea prioritate. hilar! de altfel, au mai existat favoritisme de genul, vă spun cu altă ocazie). Ar cam trebui să renunțăm la ipostaze din acestea umile, să existe un soi de mobilizare generală a tinerilor cercetători, căci ceea ce se întâmplă este, în multe cazuri, o crasă bătaie de joc. Desigur, e greu să faci așa ceva tocmai în momentul în care aplici, îți dorești să câștigi proiectul acela după o pauză mare de secetă. 
Totuși, dincolo de toate, nu ar trebui să ne surprindă cu nimic ceea ce se petrece prin aceste zone universitare. Cred că astfel de instituții nu au cum fie peste societatea din care fac parte, lucrurile se întâmplă, cumva, similar chestiilor de prin celelalte zone. Este un cerc vicios. Eventual, unii dintre noi am trăit cu impresia că aici totul s-ar petrece altfel. 

Să vedem ce s-a mai scris despre ceea ce s-a întâmplat la ICCV: 

Un abuz printre abuzuri sau despre „cum nu poți primi loc de muncă dacă nu ai loc de muncă”/ Iovan Drehe

Nereguli în cercetare pe bani europeni