Atmosfera e mai cenușie la Universitatea Babeș-Bolyai decât în alte zile, iar grupul care a ocupat sala Nicolae Iorga marți, 26 martie, încă nu și-a văzut visul împlinit. Într-un constant joc de ping-pong au "cucerit" sala, au pierdut-o și recâștigat-o. Nu voi intra în detaliile acestui eveniment, toată lumea le știe de prin presă, din Social Media sau alte surse, oficiale sau neoficiale.

Ocuparea în sine a sălii a început ca gest simbolic al "luptei" studenților și grupului Tinerilor Mânioși împotriva închiderii spațiului universitar și poate că așa ar fi trebuit să și rămână. Nu a fost asumat din start ca fapt simbolic, cum se întâmpla aproape paralel la București, iar la Cluj lucrurile au luat o altă turnură. Au apărut informații care mai mult au blurat decât au lămurit, iar paleta cerințelor a devenit deodată atât de vastă încât mișcarea însăși s-a proptit în altceva, aș spune că într-un performance artistic. Dar să le luăm pe rând.

Ermetismul de care a dat dovadă UBB-ul pe 21 martie, vezi aici detalii, a fost "atacat" printr-o acțiune de tip occupy. Alegerea sălii Nicolae Iorga s-a vrut a fi transfigurarea locului comun, în termenii lui Domenico Quaranta, deschiderea spațiului universitar spre dezbatere. Mediile nu au fost, de această dată, mesajele date pe rețelele de socializare, întrucât totul s-ar fi transformat într-o continuă defulare: oamenii ar fi dat like-uri și share-uri, fără participare. Acestea au fost simple instrumente la care s-a apelat pe parcurs,  mizându-se pe impactul mișcării și mesajului în realitate. A trecut vremea când geniul solitar se retrăgea într-un colț pentru a lucra la ceva proiect, a venit vremea participării, spunea părintele Linux, Linus Torvalds. Ei bine, oamenii știu asta, o știu atât în realitate, cât și în cyberspace. Este nevoie să angrenezi o masă de oameni pentru a avea succes. Este nevoie să pui în mișcare morișca seductivă a click-urilor pentru ca proiectul tău să devină vizibil. Ceva s-a întâmplat, iar mobilizarea dorită nu a sosit la modul dorit, cel mai probabil. Au rămas, în mare, cei care au intrat în sală, la care s-au mai adăugat câțiva pe parcurs. Mesajul lor, modul în care l-au prezentat sau altceva  de acest tip a conlucrat la o pasivitate a studenților care erau în momentele ocupării în UBB și a altora care au aflat totul din mediul online. O astfel de acțiune offline presupune participare sau nu, fără complicații de tipul particip activ, fizic sau particip din spațiul online. Motto-ul acțiunii a fost din start: participare fizică, adică mobilizare generală. Pe parcurs au apărut doar simpatii, fără prea mulți simpatizanți activi. Lucrurile s-ar clarifica, în general, dacă ar fi să analizez paleta cerințelor. Mesajul tare afirmat inițial, acela cu deschiderea spațiului universitar către comunitate, s-a diluat în lista cerințelor, unele dintre ele inutile în situația de față. În paralel, la București - unde nu a existat un 21 martie, studenții discutau despre: condiția studentului, accesul la educație și organizarea comunității studențești. Organizarea pe ateliere este o formulă de organizare a mișcării, însă "cum ne raportăm la presă" reprezintă o temă de discuții fără rol semnificativ în actualul context.

Simptomatologia de tip performance a devenit clară în momentul în care acțiunea studenților a pierdut pe drum mesajul inițial: ocuparea prin care să deschidă spațiul universitar. Astfel, ocuparea în sine a spațiului închis, o sală anume, devenea simbolul deschiderii Universității spre dialog și spre împlinirea țelului inițial. Ocupând un spațiu și rămânând acolo pentru discutarea a n probleme, de importanță mai mare sau mai mică pentru suflarea studențească, a stopat galopul de început. Ce ar fi fost dacă grupul cu pricina ar fi spus de la bun început: am venit aici, nu ieșim până nu obținem un dialog cu Universitatea și o sală la dispoziția noastră, a studenților, pentru dezbateri. O singură cerință, aceea asumată inițial, care semnifica un UBB deschis. După lupta pentru obținerea sălii, puteau să curgă n-șpemii de dezbateri pe toate temele posibile, întrucât grupul de studenți a deschis universitatea. La București studenții au primit de la început, fără luptă, acea sală, după care au început dezbaterile, nimeni nu s-a opus. La Cluj a fost altceva, era nevoie de o altă abordare comparativ cu ceea ce se întâmpla în capitală.

S-a trecut la montarea decorului și la punerea în scenă a spectacolului. Privește-mă a devenit privește asta, iar privitorul a fost invitat la dialog, la participare. Interdictul impus de normă nu a fost suprimat, de această dată, prin simpla raportare la chipurile care cereau dialog și responsabilitate. Scena a fost deschisă, nu și amfiteatrul. Nu au contat mesajele media, prezentate oricum destul de confuz și contradictoriu - de unde, probabil, și atelierul de mai sus, ci cum anume a împrăștiat grupul informația. Mișcarea a fost una inteligentă: să te bazezi pe propriul instrument media și pe rețelele de socializare. Astfel, ai garanția că va fi prezentat ceea ce vrei tu. Oare? Publicul larg a receptat diferit situația și asta pentru că spațiul online este ca un tăvălug informațional pe lângă cel real. Și da, aici s-a și ajuns și voiam să ajung: de la ocupare - la participare - la informare -  la feedback/ receptare. Circuitul se închide cu subiectul din afara cercului, cel care receptează. Sigur, entuziasmul unei astfel de acțiuni (prima de acest fel în cazul multora dintre cei de acolo) a tăiat din precizie, dovadă fiind ieșirile individuale în media. Pe ei, cei implicați, nu are cum să nu-i intereseze feeback-ul, pentru că de asta au mers acolo, să facă din UBB un spațiu deschis chemând la participare exteriorul. Acesta a și fost mecanismul și pentru reușită aveau nevoie de receptare. Ce s-ar fi întâmplat dacă prank-urile Luther Blissett eșuau lamentabil tocmai din cauza receptării lor confuze? În primul rând, nu mai erau prank-uri, iar tipii se puteau lăsa de tipul ăsta de performance. Grupului Occupy UBB le-a ieșit: au ocupat sala și desfășoară acolo debate-uri în continuare. Performance-ul este unul reușit, însă putem să-l asumăm altfel la origine? Sigur, îmi veți spune că mișcările de acest tip, occupy, au în vedere să acționeze ocuparea tocmai pentru atragerea unui semnal, pentru a îndrepta atenția înspre ceva ce nu funcționează în regulă. Inclusiv ulterior pot să apară remedieri sau reconsiderări. În cazul de față: semnalul a fost tras, iar UBB-ul poate să-și schimbe atitudinea față de proprii studenți într-un timp anume, scopul mișcării a fost atins. Până atunci, voi merge pe ideea unui performance, fără ca acesta să fie văzut drept o chestiune negativă, evident.

Care este culpa fiecărui element din schemă? E mult spus...însă să fac un mic exercițiu: UBB-ul a conceput o mediere execrabilă (ofer exemplul Bucureștiului, unde a existat o atitudine elegantă), grupul cu ocuparea: și-a pierdut mesajul forte al acțiunii prin mulțimea de subiecte de dezbătut, a cam uitat pentru ce a venit, începând simultan dezbaterile. Mă întreb: nu ar fi fost un mai mare câștig dacă obțineau o sală disponibilă permanent și mergeau acasă pentru a aranja seria de dezbateri ulterioare, cu invitați UBB, din afară, de unde vor ei?

Dacă dezbaterile offline au început, într-un final, cu câștiguri sau nu, cu ordine de zi sau nu, cu nu se știe ce vom mai avea de discutat peste zece zile, s-a dat drumul și livecam-ului. Performance-ul poate fi vizualizat live, online, cu vederi dinspre Toronto. Într-un final, cam tot acolo s-a ajuns: participare online, nu offline, participare fără participare sau prin absență. Mi-am trimis avatarul să fie prezent la dezbateri, iar Sherry Turkle se va bucura când îi voi confirma teoria: suntem dezinteresați de ce spun alții, vrem să ne auzim propriul discurs (vedeți cum stau treburile pe la conferințe).

PS: nu am luat în seamă aici informațiile de prin presă, de prin comunicate sau hârtii oficiale ale Prefecturii. M-a interesat acțiunea în sine.