Între viruşi şi exploratori: să distrugem comoara ascunsă de la Roşia Montană! Despre mulţimile hibride
Acest articol nu este despre stânga sau despre dreapta, despre hipsteri sau intelectuali, despre sistem sau despre anti-sistem, despre politic sau a-politic, despre cei care ies în stradă sau cei care nu o fac, ci este despre ceea ce facem şi ceea ce nu facem. Epuizăm întreg arsenalul de resurse dintr-un anumit areal pe care-l locuim, fără o dezvoltare armonioasă cu mediul, şi plecăm mai departe. Ceea ce facem este izbitor de asemănător cu afirmaţiile agentului Smith din Matrix: există un singur organism pe Terra care manifestă un comportament la fel de distrugător precum al omului - virusul. Acesta localizează zona şi se infiltrează pentru a porni infectarea, răspândirea sa prin replicare, până ce mediul său ambiant va suferi disfuncţionalităţi, se va epuiza. Virusul presupune, de fapt, aceeaşi tendinţă auto-distructivă precum omul. Marea distincţie este că el, virusul, reprezintă o entitate digitală - organică, în vreme ce omul este înarmat cu altfel de armuri. Şi totuşi, ceea ce nu face el, omul, este tocmai să nu gândească într-un context propria sa situare, propria sa evoluţie. Să nu dispui de o gândire predictivă, care să anticipeze într-o anumită măsură anumite acţiuni luate, înseamnă să nu dispui de conştiinţa actelor tale. Da, replica "nu te-ai gândit la consecinţe?" funcţionează. Dar da, suntem probabil nişte indivizi care bântuie pe maidan, ceea ce ne face pe toţi nişte maidanezi, vorba lui Bogdan Ghiu, însă acesta este un alt topic.
Criza vine cu măsuri, într-o oarecare măsură, disperate. Este cert, ducem lipsă de locuri de muncă, însă simultan cu fabricarea unor job-uri de carton. Am citit recent un material al unui antropolog în legătură cu locurile de muncă de rahat (denumirea nu-mi aparţine), era o opţiune interesantă. Ceea ce pot spune cu convingere este că da, multe job-uri sunt fabricate pentru ca oamenii să aibă unde lucra efectiv. Mai mult, într-o astfel de situaţie, devine redundant şi irelevant discursul despre lipsa locurilor de muncă din locul X. Sigur, este trist că oamenii de la Roşia Montană nu au locuri de muncă, însă la fel de trist precum faptul că în Uricani (Valea Jiului) oamenii stau şi privesc blocurile abandonate sau singurele maşini care mai trec pe strada ce duce către Lupeni, iar cei din Câmpul lui Neag îşi aşteaptă pâinea într-o dubiţă care trece pe acolo o singură dată pe zi. Dacă au ratat-o, vor mânca mămăligă, dacă au făină de porumb, desigur. De asemenea, este la fel de trist şi faptul că tinerii din Cluj sunt forţaţi să-şi scrie pe frunte sigla "şomer" după o maraton de cules diplome şi specializări, sau că unii dintre ei vor ajunge să spele vase într-un restaurant prin Franţa. În fine, pot continua, însă mă opresc. Totuşi, acestea nu au cum să fie cauze pentru a rade munţii, pentru a distruge habitate. Am văzut un reportaj foarte fain cu lucrările de amenajare a unor hidrocentrale pe râurile din Făgăraş (Capra era cel mai vizat). Ce se întâmpla acolo era halucinant din perspectiva a ceea ce înseamnă mediul. Sigur, avem resurse, le descoperim treptat, însă trebuie conştientizat şi preţul plătit pentru extragerea lor. Parcă agentul Smith are dreptate: ce vom face după epuizarea resurselor dintr-o anumită zonă, decât să ne mutăm într-o alta? Suntem viruşi pentru că dezechilibrăm lucruri calibrate armonios, pentru că infectăm sistemul într-un mod în care acesta va procesa disfuncţionalităţi, iar, într-un final, va ceda. Când se va întampla acest lucru, probabil că va fi prea târziu să remediem ceva, când virusul îşi face vizibilă prezenţa, va fi prea târziu pentru prevenire, va trebui să reparăm sistemul. Nu va fi simplu, nu va merge printr-un simplu restart, de acest lucru putem fi siguri. De aceea, da, trebui să protejăm acest echilibru dat, pentru că noi suntem anomalia, noi producem mutaţiile. Va fi prea târziu pentru cei mutaţi din Roşia prin Transilvania sau prin Moldova. Se vor duce resursele, aurul, argintul şi cine ştie ce alte metale rare pe care noi nu le ştim, nu ştim în ce cantităţi se află pe acolo sau că se află acolo, însă vor rămâne amintirile unui loc care putea fi altfel. Vom afla despre cum au fost odinioară anumite locuri din arhiva de date despre ele. Aşa vor afla, cel mai probabil, generaţiile viitoare despre ele: vor apela la analize de date, vor face arheologie media pentru a afla ce au făcut în trecut părinţii lor. Singura notă de subsol este cea legată de o necesitate a omenirii cu privire la anumite exploatări, însă aceasta este o altă discuţie. Dar da, posibil să ne amăgim cu opţiunea explorării ca exploatare sau exploatării ca explorare cu beneficii financiare, însă este o deziluzie, nu o necesitate. Nu am fost exploratori decât atunci când, de exemplu, am păşit pentru prima dată pe tărâmurile Noii Zeelande. De-maparea unor teritorii produce acum distrugerea lor, este o acţiune simultană: de-maparea însăşi presupune procesul distrugerii. Comoara ascunsă vederii devine vizibilă doar atunci când vom distruge teritoriul care o găzduieşte, cu alte cuvinte, dacă distrugem tocmai ceea ce presupune ea însăşi. După distrugere, invidizii trebuie să o re-valorizeze într-un sistem financiar, în contextul iniţial ea scăpând acestei determinaţii. Ceea ce nu poate fi gândit este tocmai faptul însuşi al re-valorizării comorii în contextul propriei sale ascunderi (de exemplu, prin turismul local care pune în valoare locul magic unde stau ascunse mai multe comori). În fine, putem metaforiza suficient de mult registrul de discurs, însă ideea rămâne aceeaşi: nu este necesar să dezgropi comori, este posibil să le poţi utiliza mai eficient într-o altă formă, mai ales când ele sunt însoţite de multe alte elemente.
Ce s-a întâmplat în stradă? Reţelele de socializare au fost invadate de mesaje, de analize, de păreri, de impresii. Marea defulare a celor care au pornit acţiunea de protest este legată de forţa de mobilizare, iar frustrarea lor vine tocmai din pasivitatea mediatică. Bun, este excelent căci s-au mobilizat oamenii, prin contagiune, însă sunt câteva distincţii de nuanţă. Publicul tardean al ideii de apărare a Roşiei Montane s-a transformat într-o mulţime hibridă, mixtă, compusă din indivizi din diverse arii. Este o reţetă pentru o revoluţie digitală, pornită în spaţiul online, cu acţiune contagioasă şi în virtual, şi în realitate. În realitate, însă, sunt slabe şanse ca această masă de oameni să producă o revoluţie, este nevoie de factori declanşatori foarte puternici. Roşia Montantă este pretextul, da, nu o spun primul, au mai spus-o deja câţiva oameni prin spaţiul virtual. Pentru publicul Roşia, ea este cauza acţiunii, însă pentru grupuleţele care au conceput mulţimile de indivizi din stradă, ea rămâne un pretext. Anti-capitalism, afirmarea unor opţiuni de stânga (am publicat manuscrisul aproape marxist al Mâinii de Lucru tocmai ca preambul la acest articol, nu că aş avea tangenţe cu ce scriu ei pe acolo) sau dezicerea de politic, ş.a., răsună acum prin voci, bannere, prin mişcarea de susţinere a Roşia Montană, de opunere împotriva proiectului minier. Un citat interesant dintr-un material publicat de Bogdan Glăvan în Adevărul: Ar trebui să privim dincolo de aparenţe şi să realizăm că orice acţiune socială – de aprobare sau respingere a ceva – fermentează pe un strat ideologic. Chiar dacă cei care ies în stradă se feresc să nominalizeze, chiar dacă scandările sunt “apolitice”, obiectivul urmărit este unul pur politic – în adevăratul sens al cuvântului, acela că vizează politica publică. Iar politica nu poate fi trans-partinică, non-ideologică, eventual tehnocrato-ecologistă. Politica se întemeiază pe valori, pe viziuni asupra bunului mers al societăţii, pe idealuri (mai mult aici). Există o diluare a mesajelor iniţiale, atât timp cât totul pare mascat de lupta împotriva unui tip de sistem. Acesta este un factor contagios pentru multe categorii sociale, pentru mulţi intelectuali. Roşia Montană este o şansă de a lupta împotriva sistemului, iar aceste accepţii trebuie privite prudent de către cei care luptă pentru salvarea Roşiei în sine. Sigur, prin reducţie, şi acest aspect ar presupune o aşezare împotriva unui sistem care doreşte distrugerea Roşiei, însă v-aţi prins care este ideea. O întrebare inocentă ar fi: unde au fost până acum toţi tipii din stradă, căci problema Roşiei Montane nu e de azi, de ieri? În fine, ceea ce este şi mai interesant este modul în care sunt acţionate seturile de tactici media: informări, dez-informări sau contra-informări. Media sfidează realitatea, prin pasivitate sau trunchiere, opozanţii proiectului analizează cu atenţie fluxul de informaţii, făcând hermeneutici textuale (de la forme de manipulare inversă sau manipulări ale manipulărilor, la dorinţa prezentării într-o anumită formă a fluxului informaţional), reţelele de socializare sunt fluxul propriu-zis, anulând funcţionarea mediatică printr-o adevărată turnură, iar pendularea online - offline devine remarcabilă: cum apar online şi cum mă prezint offline, etc. Masa hibridă de oameni trebuie să devină o voce, iar atât timp cât se vor cam amesteca lucrurile...va exista o uşoară confuzie (vedeţi percepţiile distincte). Totuşi, aceeaşi masă hibridă este compusă din oameni cu capul pe umeri, din intelectuali, din indivizi care au idei, ştiu ce vor şi incotro se îndreaptă, este o masă distinctă de cele de până acum care au ieşit pe străzi. Nu ştiu dacă va fi suficient, vom vedea. Cazul este interesant tocmai din această perspectivă, a funcţionării contagiunilor, manipulărilor prin informaţii, a influenţărilor la distanţă şi a acţiunilor cu repercusiuni, etc.
