Despre data-journalist ca dezbatere și o problemă a presei locale: APPC vs falsul jurnalist
Suntem într-un defazaj continuu și ne uităm cu mirare spre Vest, spre orizonturile în care se practică o altă....lume. Nu este o noutate, noutățile sunt aduse doar de subiectele în jurul cărora gravităm la un moment dat. Ei bine, marile chinuri ale unor dezbateri prezente sunt date de situarea paradigmatică a data-journalist, adică a unui jurnalist al datelor sau de date. Da, termeni stranii, însă poziționarea într-o astfel de discuție este tratată cu maximă seriozitate. Lev Manovich, autor atât de des citat de mine prin diferite locuri și publicații, poziționează data-journalist-ul într-un câmp al data-stream, al bazelor de date și al fluxurilor informaționale. Era deja o necesitate această abordare, cu atât mai mult cu cât restructurarea fluxurilor informaționale, într-o manieră aproape structuralistă, a impus o muncă de dezarhivare a datelor. Ca să înțelegem informațiile, ca datele să capete sens și să facă informație, trebuie să ajungem la sursă, la bazele și arhivele de date. Este, de altfel, opțiunea veridică a lui Jussi Parikka, cu care sunt pe deplin de acord: trebuie să ne transformăm în arhivari pentru a înțelege fluxul. Sigur, dinamica situărilor paradigmatice ne obligă să fim....alerți, să nu cădem în invizibilitate. Am scris pe ifilosofie despre Parikka:
Nici nu am reuşit să ne dezmeticim bine cu media archaeology (sigur, în cultura noastră), că se propune deja un dincolo de: network archaeology. Substituirea are în vedere ceva deja existent în arheologia media: reţeaua care potenţează arhivarea sau arhivarea în reţea sau ca reţea. Reţelele sunt sesizate precum ansambluri supuse excavărilor, decodărilor şi interpretărilor.Vezi aici restul materialului
Arheologia media presupune deja sau a presupus, încă nu știu exact la ce timp să discut despre asta, o schimbare de optică asupra utilizatorului situat în flux, care trebui să-l înțeleagă în dinamica sa., în acest șuvoi de date (ehe, cei pricepuți, nu vă gândiți în mod necesar la Heraclit aici). În mod cert cel care își informează publicul, este un transmițător de informație, se situează în acest flux de date, a devenit parte din el. Ce trebuie să facă? Să îl înțeleagă și să-și înțeleagă proprius situs în schimbare. Acesta este preambulul propunerii lui Manovich de a discuta despre data-journalist, deși nu este el cel dintâi care a tratat și propus acest termen. Nu vă ghidați după definițiile de tip Wikipedia, știu că v-ar tenta. Ele sunt restrictive și nu țin cont de multe aspecte. Manovich are multe în minte câdn discută despre data-journalist, posibile trimiteri și conexiuni cu new media & e-journalism, curs susținut la Universitatea din Rusia din Moscova (Manovich este rus, însă își susține activitatea în SUA, vezi aici detalii despre activitatea sa super-interesantă). În fine, tematica este vastă, trimiterile deschid spre alte trimiteri, iar acest intro a fost lung, însă a mertat pe deplin pentru a reliefa situația sau situațiile din România. Aici încă ne luptăm cu legitimările și orgoliile, dacă ești sau nu jurnalist, iar dacă ești....de care anume, ce fel, pentru cine, etc. Să vă ofer lămuriri.
Istoric: Articolul publicat pe Ora de Cluj aici a dus la luarea unei poziții de către APPC (Asociația Profesoniștilor din Presă - Cluj). Cum îi spune și numele, APPC este o asociație cu un număr variabil de componenți, cu anumite obiective asumate, însă fără o autoritate similară anumitor forme de organizare de prin...UK, de exemplu. Acolo un jurnalist trebuie să facă dovada unor competențe, unei afilieri pe lângă o publicație sau ceva în sensul acesta, pentru a primi legitimație de jurnalist. În România publicațiile atestă statutul, adică....dacă un individ scrie la X site sau ziar și are legitimație (o chestie de Photoshop sau Gimp cu ștampilă), atunci este jurnalist, fără să conteze ce scrie, cum scrie, ce are în cap sau cum vede ele anumite lucruri, dacă le vede. Nu voi relua aici comunicatul APPC, a fost difuzat pe multe canale, pe majoritatea într-un mod care nu onorează normele unei scrieri jurnalistice. Ceea ce aș dori să subliniez, dincolo de polemici, este tocmai faptul că în România marile dezbateri sunt centrate în jurul unor subiecte gen: cutare este sau nu jurnalist, chestiune de legitimare, statutul presei și al jurnalistului (de tipul, ce bine ne era cândva și uite cum am ajuns), cum anume ne delimităm noi de ceilalți sau alte asemenea găselnițe interesante. Politicile editoriale există și lipsesc sau sunt politici de trust, știți voi la ce mă refer aici. V-am expus mai sus destul de lunga povestioară cu Manovich și Parikka tocmai pentru a vă reliefa ce anume se întâmplă prin alte locuri, la ce nivel sunt alții, ce interese au și, mai ales, ce pregătiri au. Și cu calitata individuală cum rămâne? Nu, vă spun sincer că nu contează. Criteriile care stau la baza construirii echipelor redacționale din România, din presă, nu au foarte multe legături cu calitatea individului vizat pentru un anume post. Contează, înainte de acest aspect, multe alte lucruri, experții din domeniu știu mai bine. Cum rămâne cu oamenii cu potențial, care chiar știu să scrie, să documenteze un material, însă sunt prea tineri pentru a avea loc la masa celor prea-cunoscuți? Am mai spus-o și cu alte ocazii, scriitura populară sau de trend creează iluzia unei lipse de determinare, dincolo de publicul ahtiat și creat de ea. Autorul își creează publicul și are impresia unei ieșiri din această determinare, devine obiect al psihozei. Din nou, repet ce am spus în alte rânduri, poate ar trebui ca studenților de la jurnalism să le fie inclus Tarde în bibliografii. Este cutare un jurnalist sau nu? Ei bine, ar trebui să gireze pentru el ceea ce a scris, a relatat, a gândit despre o anumită situație sau eveniment. A greșit APPC-ul în respectivul comunicat? În mod cert, însă din mai multe puncte de vedere,. Poate cel mai important este că s-a trecut peste elementele care certificau statutul unui coleg de breaslă, s-a trecut peste criteriile care îi confereau calitatea scriiturii acelui coleg. În fine, restul nu au sens să fie discutate, nu fac interpretare textuală aici. Poziții au fost luate, Oana Moisil și Mihai Goțiu și-au expus punctul de vedere în materialul postat de Ora de Cluj, Mihai a scris și aici. Nu sunt mirat de cele întâmplate, întrucât aceasta reprezintă o adevărată plagă a societății românești. Vă ofer exemplul concret al mediului academic, acolo unde cercetătorii nu dau mare lucru pe scrierile/ cercetările/ noutățile colegilor lor. Suntem mereu mânați de dorința de a ieși în evidență, de a ne auto-declara experți, elite: noi suntem elitele Clujului, de exemplu. Acest tip de discurs este similar monologurilor de la conferințele-dezbateri. Îmi place cum vede Sherry Turckle chestiunea: sunt aici ca să mă aud pe mine, restul nu contează. Somnambulismul (vezi analizele mele despre somnambulismul media) celor din sală este rezultat al dorinței de ascultare a propriei voci: eu sunt cel care vorbește, scrie, contează. Ce contează ce spune cutare, atât timp cât eu urmez, eu - o alterare a eului prin virusarea lui cu iluzia unui statut. Mă rog, aici sunt mult mai multe de zis, mulți autori de deschis :)
Am privit acest caz ca parte direct implicată - ca și coleg al Mariei Man, autoarea materialului - cauză, însă am scris materialul din perspectiva unui autor care scrie prin reviste naționale/internaționale și a unui cititor.
Dar ce facem cu data-journalist-ul? Acest pas este deja un pas înainte, o adaptare....o necesitate și o cerință în același timp. Cei care nu o vor face, în mod cert vor repeta constant discursul despre cum a fost cândva și cum nu se mai poate practica jurnalismul de odinioară. Dacă nu ești în flux, ești în afara lui.
