Pentru că unii pur și simplu nu vor să înțeleagă, pentru că ne merităm soarta, iar ultimele luni mi-au arătat de ce România este așa cum este și o știm cu toții. 
Foarte, foarte greu se mișcă lucrurile, iar cele care, totuși, o fac, sfidează o logică a firescului sau a bunului simț. Nu mai pun aici la socoteală calitatea, este un criteriu devenit anost, obsolet. 

Am rașchetat spațiul academic și mi-am primit reversul medaliei, rămânând doar cu sentimentul că totul a crăpat acolo, așa cum mi s-a confesat un foarte bun prieten din acest mediu. El o știe mult mai bine ca mine, iar dacă o spune, atunci tind să cred că e drept: a crăpat pe bune!

Dar ce nu crapă în România? 

Prostul gust, tabloidizarea sau goana după orice veți voi, excepție făcând lucrurile cu ascendente în pozitiv. Aici nu gonește nimeni, se merge calm, cu răbdare, că așa sunt oamenii de pe acolo. Scriam pentru OradeCluj despre seducția click-urilor și alterarea scriiturii, însă te prind lucrurile din spate. Mișelește, cumva. Proptit în poartă, trebuie să te decizi ce anume vrei să faci. Desktop Is, domnule Shulgin, căci metafora asta a monitorului ne-a scos din papuci și ne-a aruncat într-un tărâm iluzoriu al puterii sau...subjugării. Somnambulii sunt printre noi, prieteni, și prin asta vă arunc provocarea de a-mi citi viitoarea carte, #Selfie, descoperirea feței. Veți înțelege mult mai bine întreg mecanismul. Dacă e ceva de înțeles, poate nu e, căci, somnambuli fiind, nu avem nevoie de înțelegere, ci de execuție. Hop-hop, mâna pe click și monitorul mi se deschide. Nu am părăsit fractura din poartă, o să o fac, iar atunci voi gândi cu speranța că tărâmul ales va fi ghidat de lucruri mai bune. Așa, ca cei care mai cred pozitiv când vorbesc despre România, curat vorbit. 

Și ca să nu evit și acest subiect delicat, 38 crai frumoși mi-au dovedit că prostia e contagioasă rău. Nu că nu aș fi știut calitatea băieților de prin Parlament, însă tipii sfidează orice logică, provoacă un popor întreg să-și găsească limita. Care este limita românilor? Aici tragem linie? Siderat, dar încă lucid să mă pot mira, căci asta presupune să mai am în cap ceva despre chestia asupra căreia se execută operațiunea. Putere și subjugare, prin manipulare și seducție. E rău să devenim somnambuli, deși sunt indivizi care se pot declara fățiș hipnotizați sau narcoleptici. (Din nou, la carte referire). Să ne mirăm, așadar, dar și să ne așezăm și doar să gândim. Atât, să gândim adânc la toate cele. 

Te rog să nu-mi mai scrii, să nu mă mai contactezi, vreau să fiu lăsat în pace. 

Cui credeți că-i vine ușor să spună chestiile astea în viața reală? Practic, ai dreptul să fii lăsat în pace, să fii dat uitării, să trăiești așa cum vrei, (ha?), dar poți face oare una ca asta? Totul devine mai comod în cyberspațiu. Aici îi poți trânti în nas ușa unui prieten fără să te afecteze sau să te intereseze prea mult reacția lui. La urma urmei, ai încă 1000 de astfel de prieteni, nu? Ești complet deresponsabilizat față de el, nu-i ai vreo grijă. Dar nu despre asta vorbesc acum, nu despre modul în care te faci uitat prin actul tău de unfriend sau de cădere în pasivitate. Acum vorbesc despre dorința ta de a fi uitat din indexare. Aici e problema. Cel care intră în flux, pare-se, nu mai poate face cale întoarsă. Asta nu a fost posibil până ce domnul González s-a decis că o căutare a numelui său pe Google în 2010 îl trimitea spre informații complet irelevante pentru starea sa de fapt, pentru prezentul său. Și cum, știți, nu prea trăim din trecut, deși o facem cu el, domnul González s-a gândit să apeleze la Autoritatea Spaniolă privind Protecția Datelor cu Caracter Personal. Ca atare, Google Spania și Google Inc. ar fi trebuit să elimine anumite link-uri care-l trimiteau pe user spre domnul cu pricina, iar ele nu mai erau relevante. Mai exact, acele link-ul duceau către un articol cu o procedură de licitație organizată prin 1998, având ca obiect un bun imobil deținut de acesta. Situația a fost clarificată și închisă, deci, de unde relevanța curentă și asocierea cu numele lui? Concret, Curtea a decis faptul că motoarele de căutare trebui să respecte prevederile unei Directive din anul 1995 care protejează procesarea datelor cu caracter personal, așa după cum informează zf.ro. Obligativitatea se menține și în cazul păstrării informațiilor pe paginile sursă, ele putând și accesate de utilizatori. 
Deci, Curtea a decis ca Google să elimine anumite informații referitoare la un individ, tocmai pe principiul respectării vieții private a unei persoane, o chestiune care pote fi superioară interesului public. Există, totuși, și o precizare: informația aceea poate fi ștearsă doar în contextul în care ea a devenit:  „inadecvata, irelevanta sau nu mai este relevanta, ori devine excesiva in relatie cu scopul pentru care a fost procesata si in lumina timpului care s-a scurs”.
Se pot ridica, totuși, o serie întreagă de probleme cu această eliminare prin apelul la dreptul de a fi uitat. 

În primul rând, componenta tehno-informațională propune o paradigmă a fluxului, a curgerilor informaționale și a indexărilor. Ceea ce se indexează rămâne acolo, în cyberspațiu, ca o dovadă a unei istorii recente a șirului de evenimente. Este similar unei informații dintr-un ziar pe print pe care-l găsești într-o arhivă. Ce faci, te duci la editor să-i spui să-l retragă din arhive tocmai pentru că informația a devenit inutilă și irelevantă? Sigur, am forțat puțin similaritățile. Arhiva reală s-a transformat în arhivă digitală, iar acum firmele își oferă serviciile pentru stocarea și procesarea de date, tocmai pentru a structura și configura arhivele. Cyberspațiul conține stive de arhive digitale, iar Google-ul este unul dintre instrumente noastre bibliotecare de a căuta informația. E drept, nu este chiar cel mai deștept, ar fi putea fi, dar semantica web este într-un progres constant.

În al doilea rând, situația obligă la apelul la o etică a informațiilor. Nu degeaba Luciano Floridi a fost cooptat de Google în comisia care va decide ce informații pot sau nu să fie uitate. La noi, prin România, etica informațiilor e rara avis sau stânește grimase pe fețele academicienilor. Revenind, balanța calității imaginii tale în cyberspațiu este înclinată de cantitatea de informații aruncată aici. De tine sau de alții despre tine. Ca atare, tot ce zboară pe aici te afectează, direct sau indirect. Marea chestiuță este că nu prea ai vreun control asupra informațiilor. Sigur, ai vrea să ai, dar nici la telefonul fără fir din realitate nu ai. Distincția este că aici te-ai prins că lucrurile nu sunt destul de clare, iar în această zăbovire prin întuneric, te trezești că ai putea avea...mai multe drepturi și libertăți decât în realitate. Și de aici pornește discuția: etica informațiilor este centrată pe percepția utilizatorilor asupra acestui spațiu. Bălăurind haotic, ți-au amintit subit că acele instorii digitale despre tine nu mai sunt relevante, cu toate că ele au circulat și prin viu grai. Încă o fac. Dar informațiile digitale pot, pe această cală, să fie transformate în flatus vocis sau să dispară pur și simplu. Prima opțiune să faci asta a devenit atacul motorului de căutare, că doar nu vei începe să ataci acum tot internetul. Ți-ai face un mare rău, corect? 

Uite la ce ai dreptul:

Google va trebui să şteargă datele personale din index-ul căutărilor pe Internet, la cererea oricărui utilizator, conform deciziei hotărâte de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în urmă cu puţin timp. Această decizie nu priveşte doar compania Google, ci orice companie care stochează date şi informaţii cu caracter personal. Cum s-a ajuns aici? Un individ spaniol a apelat la agenţia pentru protecţia datelor personale din Spania, cu cererea de a fi retrase de pe Internet informaţii referitoare la un eveniment din trecutul său şi publicate într-o revistă online.Individul în cauză era deranjat de faptul că la fiecare căutare pe Google a numelui său, primele rezultate indexate conduceau la articolul respectiv. Pentru că nu a putut obţine ştergerea sau modificarea articolului, cetăţeanul spaniol a cerut scoaterea acelor informaţii din index-ul Google, invocând dreptul de „a fi uitat”. Deşi avocaţii Google au apelat la dreptul la liberă exprimare, argumentele lor au fost invalide în faţa judecătorilor. După un proces îndelungat, Curtea de Justiţie Europeană a decis ca, la cererea oricărei persoane, informaţiile cu caracter intim care pot apărea la o simplă căutare pe Internet, să fie eliminate din indexul Google. Aplicarea acestei decizii necesită noi reguli de programare din partea specialiştilor în IT, pentru schimbările cerute.

Ce îmi spune mie paragraful de mai sus? În afară de faptul că utilizatorii nu știu cum funcționează lucrurile, că nu știu semnificația fluxului informațional, îmi mai indică dorința de control. Sigur, aceasta este bazată pe o grămadă de iluzii, însă user-ii sunt deciși să le accepte, doar-doar vor ajunge să trăiască iluzoriu experiența controlului informațional. Ca atare, grijă mare, aruncat în rețea, te contruiești, dar nu este cazul unei reflexivități a verbului aici. Altceva te contruiește, nu tu însuți.  

Se întâmplă lucruri grozave la noi în țară, prea-grovaze. Ultimul care ține capul de afiș este legat de pactul dintre Ministerul Educației și Biserica Ortodoxă. A fost semnat într-o zi de joi și desecretizat într-una de luni. Este extrem de interesantă opțiunea secretizării unui document care vizează educația de masă, educația tinerilor ortodocși români (aș spune că nu numai). De fapt, aici vorbim despre idealuri, scopuri și obiective educaționale, asumate de un minister, de o întreagă țară. Ca atare, nu văd sensul real al (de)secretizării unui asltfel de document. Adică, ce să înțelegem: atunci când un stat își propune să producă anumite schimbări la nivelul celor trei elemente menționate mai sus, nu este treaba noastră să aflăm nimic și nici să fim consultați. Mai mult, dacă ar fi să privim documentul cu pricina, atunci ne dăm seama că statul și-a dat practic acordul pentru o imixtiune a Bisericii Ortodoxe pe față în întreg procesul educațional care privește predarea religiei. Haideți să aruncăm un ochi:

Capitolul I: Predarea disciplinei religie - cultul ortodox in invatamantul preuniversitar

 Art. 1 - Unitatile de invatamant preuniversitar au obligatia legala de a asigura respectarea convingerilor, a valorilor si a simbolurilor religioase.

Art. 2 - Programele scolare pentru disciplina religie - cultul ortodox se elaboreaza de catre Ministerul Educatiei Nationale in colaborare cu Patriarhia Romana si cu Secretariatul de Stat pentru Culte si sunt aprobate conform legii.

Art. 3 - Manualele de religie - cultul ortodox sunt avizate de Patriarhia Romana si se aproba conform legii

Art. 4 - (1) Incadrarea personalului didactic pe catedre de religie - cultul ortodox in unitati de invatamant preuniversitar se face cu avizul scris (binecuvantarea) al chiriarhului. (2) Refuzul acordarii avizului scris (binecuvantarii) al chiriarhului se comunica in scris solicitantului si trebuie sa fie motivat temeinic. (3) Retragerea avizului scris (binecuvantarii) al chiriarhului se face pentru abateri grave de la doctrina sau morala cultului. (4) Retragerea motivata a avizului scris (binecuvantarii) al chiriarhului se comunica in scris unitatii de invatamant preuniversitar si duce la incetarea de drept a contractului individual de munca, conform Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor si Codului muncii. Angajatorul are obligatia ca in termenul legal sa emita decizia de incetare a contractului individual de munca.

Art. 5 - (1) In vederea perfectionarii actului educational si pentru o implementare eficienta a cooperarii in domeniul invatamantului religios si teologic ortodox preuniversirar, Ministerul Educatiei Nationale/Inspectoratele Scolare Judetene/Inspectoratul Scolar al Municipiului Bucuresti, pe de o parte si Patriarhia Romana/centrele eparhiale, pe de alta parte, isi vor comunica reciproc, semestrial si ori de cate ori este nevoie, rapoarte de evaluare proprie asupra aspectelor reglementate de prezentul protocol, cu propuneri de imbunatatire a invatamantului religios si teologic ortodox preuniversitar. (2) Reprezentantii institutiilor mentionate in alineatul precedent vor fi invitati la evenimentele cu caracter national/judetean pe care cealalta parte le organizeaza cu privire la invatamantul religios si teologic ortodox preuniversitar. (3) Reprezentantii Patriarhiei Romane / ai centrelor eparhiale pot participa cu statut de invitat la activitatile de inspectie scolara.

Oau, oau, stați să dăm înapoi că nu m-am prins. Art. 1, treacă-meargă, dar de la Art. 2 încolo urmează nebunia. De când sunt preoții ortodocși în măsură să elaboreze programe școlare sau manuale școlare, pardon, să le avizeze? Acest aspect mi se pare un pas fantastic făcut înapoi, chit că noi nu eram prea pricepuți la elaborat programe de învățământ sau, mai ales, manuale. Le furam aiurea de pe la alții, crezând că se aplică bine și la noi, sau aplicam verdictul decisiv: învățat în toate cele. În fine, chiar dacă Ministerul Educației a precizat că astfel de documente vor fi semnate și cu alte culte religioase din România, totuși, ideea centrală este că noi avem nevoie de specialiști, adevărați specialiști, în ceea ce privește avizarea/ conceperea programelor, manualelor sau a oricăror chestiuțe din triada idealuri - scopuri - obiective educaționale. Suntem și așa pironiți în urmarea pas cu pas a unor didactici prăfuite, nă bălăcim în mediocritate prin punerea la catedră a unor indivizi care nu au prea multe în comun cu educația și tehnicile de predare/ învățare la modul general. Nu vorbesc aici despre tehnici moderne, nu există chestia asta în vocabularul multor dascăli. Ce facem acum, îi chemăm pe preoți să ne spună ei cum ar trebui să predăm religia în școli. Oau, când am spus preoți, m-am referit la tipii ăia care-și conduc bolizii la Mănăstirea Sinaia (am poze), la tipii ăia care-și fac muncile câmpului cu țăranii pe care-i manipulează (știu cazuri), la tipul ăla care ne punea la ora de religie să stăm cuminți în bancă o oră întreagă, iar dacă vreunul scotea un sunet, era chemat în fața clasei și tras de perciuni de-l podideau lacrimile. Tipii ăștia, mă rog, nu ei înșiși, dar ați prins ideea, vor veni acum să spună cum anume ar trebui elaborat un manual și cum anume s-ar desfășura o oră de religie. Au apărut pe internet tot felul de dispute care făceau trimiteri inclusiv la teoriile evoluționiste pentru a critica decizia. Nu este cazul. Dacă există ceva criticabil aici, atunci acel element trebuie regăsit în modul în care vedem procesul educațional în România. De aici pornesc toate. 
Dacă Biserica își dorește un rol mai activ în comunitatea din care face parte, cred că s-ar găsi o metodă mult mai adecvată.
Desigur, imediat după această semnare, au apărut și versetele laudative. Vă redau doar frânturi dintr-unul semnat de n-șpemii de asociații:

 
Coaliţia pentru Familie și Constituție 
(www.coalitiapentrufamilie.ro), for al societăţii civile, constituit din peste 30 de asociații și fundații, sprijină protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale, Patriarhia Română şi Secretariatul de Stat pentru Culte privind educaţia religioasă în şcoli. Jurisprudența CEDO în materia autonomiei cultelor, cu aplicare la statutul personalului de cult în școli, este astfel pusă în aplicare, în sfârșit, și în Romania. Societatea civilă creştină salută protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale şi Patriarhia Română În calitate de părinți preocupați de viitorul copiilor noștri, salutăm acest demers care are temei legal și democratic în prevederile Constituției României, ale Codului Civil și ale Legii Educației Naționale, conform cărora libertatea credințelor religioase și dreptul la învățământul religios sunt garantate, iar părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor lor, ca principali beneficiari ai procesului de învățământ. Creșterea calității actului de învățământ, inclusiv a predării orei de religie, este o preocupare permanentă pentru noi ca părinți și considerăm că o strânsă colaborare între Ministerul Educației Naționale și Biserică este singura cale prin care acest deziderat își poate găsi împlinirea. Dorim ca profesorii de religie ortodoxă sa reprezinte pe deplin învățătura Bisericii Ortodoxe Române și să păstreze permanent legătura cu aceasta, pentru a le asigura copiilor transmiterea învățăturii de credință pe care noi, formați în timpul regimului comunist, nu am dobândit-o în cadrul școlii. Suntem favorabili ca și celelalte culte și denominațiuni să semneze cu instituțiile abilitate protocoale asemănătoare, care vor duce la un învățământ religios de calitate. Ne dorim ca profesorii de religie sa aibă pregătirea teologică necesară predării acestei discipline importante, care contribuie major la formarea intelectuală, morală, emoțională și socială a copiilor noștri, tocmai pentru a fi eliminate erorile din procesul de predare. Considerăm că numai cooperarea între Stat și Biserică poate asigura menținerea tradiției, a păcii sociale și a identității noastre în țara europeană cu unul dintre cele mai ridicate procente de oameni credincioși din Europa, conform statisticilor.Membrii şi susţinătorii Coaliţiei pentru Familie și Constituție doresc să asigure Ministerul Educaţiei Naţionale că protestele izolate provenite din societatea civilă, legate de încheierea acestui protocol cu Patriarhia Română, indiferent cât ar fi de vocale, reprezintă doar opinia unei minorități antireligioase, angajată într-o luptă declarată, nedemocratică, pentru marginalizarea a tot ce ține de spiritualitate în spațiul public și care dorește, în special, minimalizarea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut și îl are în structurarea societății românești. Întrucât, potrivit chiar declarațiilor ministrului Educației, astfel de acorduri există sau urmează a fi semnate cu toate cultele din România, considerăm reprobabilă instigarea de către cei menționați la discriminarea largii majorități a românilor, care și-au declarat apartenența la credința creștin-ortodoxă. Citeste mai mult: Societatea civilă creştină salută protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale şi Patriarhia Română.

Dacă aveți răbdare și vreți să o faceți, puteți citi lista întreagă cu semnatarii aici. 

Nimeni nu a spus vreodată că în spațiile universitare autohtone este lapte și miere, nu. Ultimele luni au scos la iveală, în schimb, un amănunt trecut cu vederea, omis cu bună sau rea știință, habar nu am: aceste spații sunt similare unor firme românești mediocre, nimic mai mult, că multe spații universitare românești sunt asemenea unor firme care merg prost spre foarte prost. Există angajați super oki, decenți, unii care fac performanțe, dar, în general, masa e compusă din tipi treziți peste noapte acolo, introduși în schemă artificial.  
Totuși, îmi aduc aminte că domnul Codoban afirma acum ceva timp că universitățile de stat stau la cerșit, cu mâinile întinse, că în sfera privată, dacă se dorește ceva, atunci se face ceva. Bine, să trecem cu vederea și faptul cum că în sfera privată universitară din România chiar s-ar face ceva. Yeah right! Importantă era chestiunea aceea cu mâinile întinse. Adică, primești ceva, foarte puțin comparativ cu ce primește un sistem universitar în alte țări, și-ți bați joc. Mai mult, atunci când pui tu osul să primești ceva (un proiecțel acolo pe fonduri europene), trăiești cu impresia că TU îl angajezi pe amărâtul ăla de candidat, că banii ăia îi dai de la tine. Iar dacă lucrurile stau așa, atunci îți permiți să faci ce vrei (cu evaluarea, cu transparența procesului de selecție, cu alegerea candidaților, cu nepotisme, văruisme, favoritisme sau cum dracu s-or mai numi). Tu ești rege în fortăreața ta și nimeni nu poate să-ți facă ceva. Știu, există și cazuri decente, cu oameni de excepție, însă se cam diluează în masa asta mare de încrengături alambicate. 
Scriu asta pe fondul recentelor probleme, scandaluri sau cum să le mai numesc, în care au fost implicat nume ale spațiului academic românesc. Acestea sunt niște ratări ale sistemulu universitar, și asta pornind de la cei implicați direct. 
Ultimul clinci: ICCV, un institut care făcut tot ce a avut chef legat de competiția post-doctorală: a tăiat de pe liste candidați, nu a afișat coerent metodologia evaluării (atenție, aici nu cred că am citit vreo competiție care să fi făcut asta), i-au pus pe unii candidați aiurea pe drumuri, și-au dat seama că sunt prea mulți înscriși, etc. Geniali tipii, legat de ultimul aspect. Le-or venit vreo 300, am citit pe undeva. Păi, ce credeau, după atâta secetă de proiecte postdoctorale, să le vină 50 de oameni? Mai există competiții cu un număr suprinzător de mare de candidați, surprinzător pentru comisii. Ei bine, niciodată nu a fost vorba despre candidați aici, ci despre comisii. Candidatul a avut rolul umil al individului care cere și trebuie să stea în banca lui pentru a putea spera la ceva. Ei, distinșii, au fost cei care urmau să le facă favoarea vieții lor, să le dea de la ei ceva. Și da, probabil că în unele cazuri au exista asemenea favoruri (ICCV și-a dat seama ad-hoc de faptul că angajații ICCV ar cam avea prioritate. hilar! de altfel, au mai existat favoritisme de genul, vă spun cu altă ocazie). Ar cam trebui să renunțăm la ipostaze din acestea umile, să existe un soi de mobilizare generală a tinerilor cercetători, căci ceea ce se întâmplă este, în multe cazuri, o crasă bătaie de joc. Desigur, e greu să faci așa ceva tocmai în momentul în care aplici, îți dorești să câștigi proiectul acela după o pauză mare de secetă. 
Totuși, dincolo de toate, nu ar trebui să ne surprindă cu nimic ceea ce se petrece prin aceste zone universitare. Cred că astfel de instituții nu au cum fie peste societatea din care fac parte, lucrurile se întâmplă, cumva, similar chestiilor de prin celelalte zone. Este un cerc vicios. Eventual, unii dintre noi am trăit cu impresia că aici totul s-ar petrece altfel. 

Să vedem ce s-a mai scris despre ceea ce s-a întâmplat la ICCV: 

Un abuz printre abuzuri sau despre „cum nu poți primi loc de muncă dacă nu ai loc de muncă”/ Iovan Drehe

Nereguli în cercetare pe bani europeni